VÂRSTNICII, ACUMULATORI DE EXPERIENŢĂ ŞI ÎNŢELEPCIUNE

 1. Invocarea vârstei ca un criteriu de primire în U.S.R. este aberantă, nestatutară (art.9-11 din Statut nu vorbeşte de acest criteriu), neconstituţională prin incriminare şi încalcă normele europene ale drepturilor omului. Creaţia şi talentul solicitantului, precum şi numărul cărţilor publicate sunt singurele criterii necesare a fi îndeplinite pentru a deveni membru al U.S.R.

 Dacă vârsta ar fi constituit un criteriu de a accede organizaţiei culturale profesionale sau în mediul academic, atunci Academia Română n-ar mai fi existat; George Palady n-ar mai fi putut primi Premiul Nobel, Tudor Arghezi n-ar mai fi devenit membru al Academiei Române, lui Corneliu Baba capodoperele create după vârsta de 50 de ani nu i-ar fi mai fost recunoscute.

 2. Bătrâneţea nu este o piedică în calea creaţiei; dimpotrivă, ea devine după o acumulare de informaţii, dublată de o îmbogăţire a cunoştinţelor în multiple domenii, o experienţă benefică şi un stimulent de a crea noi valori culturale, cu un plus de înţelepciune de care pot beneficia artiştii şi creatorii mai tineri dar şi marele public doritor de cultură. Iată de ce profesorii din medicină sunt ţinuţi în activitate până la vârsta de 70 de ani şi peste, de ce la Curtea Constituţională sunt numiţi cei mai în vârstă judecători, care au acumulat în timp o vastă experienţă profesională şi care au expertiza necesară de a face ca legea să fie aplicată şi respectată conform Constituţiei.

În cadrul Academiei Române majoritatea membrilor sunt cu vârste de peste 50 de ani şi ei reprezintă cele mai mari valori din diferite domenii: literatură, muzică, medicină, arte plastice, matematică etc.

 3. Este recunoscut faptul că munca de creaţie a scriitorilor, muzicienilor, artiştilor plastici, artiştilor dramatici etc. nu a fost apreciată la adevărata ei valoare nici în comunism şi nu este apreciată nici în capitalismul nostru original. Cultura în cele două societăţi a fost şi este privită de guvernanţi ca un copil nedorit, care nu aduce nici un profit (cred ei). Această abordare a favorizat promovarea unei subculturi în societate, o degradare morală a populaţiei, o răsturnare a valorilor, o proliferare a actelor de violenţă în presa scrisă dar mai ales în cea din emisiunile T.V. Adevăraţii oameni de cultură sunt ignoraţi şi înlocuiţi cu aşa zişii VIP-uri ale căror cultură trece ca prin pragul cunoştinţelor a patru clase primare dar sunt prezentate obsesiv pe micile ecrane ca modele pentru public. Ce ne mai trebuie să mergem la o piesă de teatru, de ce să pierdem timp pentru a citi o carte sau pentru a vizita o expoziţie de pictură sau audia muzica într-o sală de concert, dacă la televizor vezi săptămâni şi luni telenovele cu „actori”? Cu actori gen Iri şi Monica, Gigi Becali cu teancurile de euro (câştigate – ştim cum), sfidând vremurile de criză prin care trecem, Mutu cu escapadele sale, „nunta anului şi a secolului” – a lui Borcea cu „prietena” sa, într-o opulenţă ce depăşeşte orice bun simţ. Cu astfel de modele promovate în toată mass-media, avem toate şansele să devenim un popor handicapat. Semnale de S.O.S. sunt mereu trase de către oamenii adevăraţi de cultură, dar şi de foarte mulţi cetăţeni oneşti ai acestei ţări dar guvernanţii rămân în continuare imuni la ele.

 Acordarea unui plus de 50% la pensia cuvenită scriitorului – a creatorului în general, nu poate constitui un impediment de a accede în USR, deoarece s-ar încălca prevederile propriului statut iar talentul scriitorului concretizat prin conţinutul cărţilor publicate nu are nici o legătură directă cu prevederile unor legi administrative. Majorarea pensiei cu 50% poate fi privită ca o recunoaştere a muncii scriitorului (creatorului) care este supus în actul său de creaţie unor sacrificii intelectuale, morale dar şi materiale.

 5. Cuantificarea meritelor unui autor, după părerea mea, este foarte greu de făcut deoarece ea trebuie exprimată în primul rând de către colegii de breaslă, dar ei sunt de cele mai multe ori subiectivi şi nu de puţine ori devin insidioşi, deoarece fiecare autor luat în parte se vede ca fiind singurul creator valoros. Publicul cititor – doritor de cultură – este acela care poate decide cine este valoros şi cine nu. Dar,  cum vom face să întrunim vreodată un mare Congres al cititorilor creaţiilor noastre, ca să decidă care din operele noastre este cea mai şi mai…?

 6. Speranţa de a mai salva actul de cultură în România vine din partea unor personalităţi culturale care prin talent, dăruire, tenacitate, efort intelectual şi material suplinesc în parte ignoranţa guvernanţilor faţă de cultură. Citez doar câteva personalităţi culturale de excepţie cu care ne mândrim: filosoful Gabriel Liiceanu, directorul editurii „Humanitas”, scriitorul şi filosoful Horia Roman Patapievici, directorul Centrului Cultural Român, Andrei Pleşu, scriitor şi filosof, Mircea Cărtărescu, scriitor, Neagu Djuvara, istoric şi scriitor, Eugenia Vodă, redactor T.V. Cultural – emisiunea „Profesioniştii”…

Iaşi, 2.09. 2011

Publicat în volumul „Românii aşa cum sunt” de Ion N. Oprea,

Editura PIM, Iaşi, 2011, p.332-334, 383 pagini.

ÎNGERUL MEU PĂZITOR

O dimineaţă obişnuită în comuna M din nordul Bucovinei. În ultima decadă a lunii septembrie vântul adia uşor prin grădinile sătenilor, unde frunzele copacilor luaseră nuanţe roşu - galben - ruginiu, îndemnând gospodarii locului să înceapă adunatul recoltei care urma a fi depozitată în „standole”, în cămări şi prin beciuri. Curţile se umpleau cu căpiţe de fân şi cu coceni de porumb, asigurând pentru oameni şi animale hrana pentru perioada de iarnă…

În casa mătuşii Fruzina este multă forfotă iscată şi de declanşarea durerilor de naştere ale Elenei, fiica-sa, care avea să aducă pe lume un nou membru în gospodărie. Către orele 19, când soarele îşi croia drum liber spre asfinţit, forfota din casă parcă s-a potolit, dar liniştea înşelătoare a fost întreruptă de plânsul viguros al unui copil, semn că naşterea aşteptată se întâmplase şi că decursese cu bine, datorită experienţei moaşei satului – Saveta. Ea se putea lăuda că asistase la peste o sută de naşteri, toate primind pentru prima dată mângâierea mâinilor ei deprinse cu tinereţea…

Elena mătuşii Fruzina a adus pe lume un băiat dolofan, blond, cu ochii albaştri, dar cu voce stridentă care nu s-a potolit decât atunci când a reuşit să prindă mamelonul mamei, semn că a păşit în această lume cu gândul să nu facă mofturi la mâncare.

Aşa am ajuns eu, autorul acestor rânduri, în această lume, trecând cu bine prima etapă a vieţii terestre – naşterea. Se spune că încă din primele momente ale procreării fătul are un înger păzitor ce-l însoţeşte până la naştere, iar după aceea Bunul Dumnezeu îi oferă un alt înger păzitor care-l va însoţi şi proteja toată viaţa.

Despre existenţa îngerului personal, am aflat de la mama mea, atunci când, pe la vârsta de cinci ani a considerat că e timpul să mă înveţe rugăciunea „Înger îngeraşul meu”, cunoscută de aproape toţi copiii de vârsta mea.

Tema despre existenţa îngerilor este tratată atent şi de către scriitorul şi filozoful Andrei Pleşu în cartea publicată în urmă cu 2-3 ani, intitulată: „Despre îngeri”. Redau mai jos un citat din cartea respectivă (p. 81): „Teologia îngerului păzitor, în esenţa ei, e integral cuprinsă în textul concis al acestei rugăciuni. Rezultă, mai întâi că avem un înger păzitor, apoi că, deşi îl avem, el nu ne aparţine, ci ne este dat de creatorul lumii, şi că în sfârşit, funcţiile îngerului păzitor sunt în mare, patru, - ca braţele crucii -, el este învăţător (ne luminează şi aduce un spor de cunoaştere), protector (ne fereşte de rele, de toate felurile de rele), sfătuitor (ne îndeamnă spre fapte bune, ne propune criterii ale acţiunii îndreptăţite) şi călăuză mistică (ne arată calea mântuirii).

În ceea ce priveşte îngerul meu păzitor, modul cum a fost permanent lângă mine, precum şi ajutorul divin pe care mi l-a acordat în diferite momente critice din viaţa mea, voi căuta să mă destăinui în următoarele pagini aducând în atenţie un număr de trei momente care mi-au marcat existenţa, dovedindu-mi prietenia.

*

În vara anului 1944, trupele ruseşti au ocupat regiunea Moldova, ajungând şi în satul bucovinean M.

Comandantul rus a obligat sătenii să cazeze câte un număr de soldaţi, să asigure dormitul şi hrană pentru soldaţi, dar şi pentru caii ce-i aveau în dotare.

 Sătenii este un cuvânt impropriu spus deoarece în sat la noi se aflau mai multe femei, pentru că bărbaţii erau plecaţi pe front.

În curtea bunicii mele au fost cazaţi cinci soldaţi bărbaţi şi două femei-soldat, împreună cu o căruţă şi cu patru cai.

Bunica mea împreună cu cele două fiice, Cornelia şi Elena (mama), erau plecate la o rudă să o ajute să culeagă porumbul, iar acasă o lăsase pe fiica mai mică, Maria, în vârstă de zece ani, care trebuia să aibă grijă de cei doi copii, Vasile în vârstă de 6 ani, fratele mai mic, şi eu, care încă nu împlinisem trei ani.

Soldaţii ruşi au primit ordin de la comandant să împacheteze de urgenţă şi să pornească cu frontul spre Bucureşti, la Berlin, cum spuneau ei. Cele câteva zile, cât au locuit la bunica Fruzina, una dintre femei-soldat m-a îndrăgit pe mine, care eram cel mai mic, blond, cu ochi albaştri şi destul de dolofan. Ea vedea în mine copilul de vârsta mea pe care îl lăsase acasă şi probabil semăna cu mine, prezenţa mea domolindu-i dorurile…

În fiecare zi această femeie mă plimba călare pe cal spre marea bucurie a mea, dar şi supărarea unchiului meu Vasile care nu a beneficiat niciodată de acest tratament. În momentul plecării, rusoaica a profitat de neatenţia mătuşii mele Maria şi m-a suit în căruţă cu gândul de a mă lua cu ea.

De toată această poveste mi-a istorisit mama când am crescut suficient de mare, capabil să înţeleg cele întâmplate în copilăria mea şi ce tragedie ar fi fost atât pentru mine cât şi pentru mama, dacă intenţia rusoaicei s–ar fi finalizat.

Convoiul cu căruţele ruseşti, în care mă aflam şi eu alături de rusoaica răpitoare, se apropia de ieşirea din sat. Înainte de a depăşi şi ultima casă, săteanca de la marginea satului a văzut copilul – fetei mătuşii Fruzina – răpit de ruşi. Nu a stat mult pe gânduri şi a încălecat calul din curte şi a fugit în sat să o anunţe pe mama de cele întâmplate. Disperată, mama a luat calul şi a şi plecat în urmărirea convoiului rusesc, pe care a reuşit să-l ajungă aproape de intrarea în oraşul Suceava.

După o scurtă discuţie cu rusoaica, aceasta refuza să mă înapoieze mamei mele, cu toate că eu, la vederea mamei, am început să plâng, să mă cer la ea. Mama s-a adresat comandantului iar acesta furios a certat-o pe rusoaică şi a ordonat să mă restituie mamei.

Cel care a făcut ca să nu se întâmple o tragedie, a fost îngerul meu păzitor care a multiplicat vederea sătencei de la marginea satului şi a îmbunat inima comandantului rus care a dispus restituirea mea către mama.

Ce mă putea aştepta dacă nu ar fi intervenit îngerul meu ?

să fiu ucis în război alături de răpitoarea mea;

să scap cu viaţă şi să devin un vajnic cetăţean rus, rupt pentru totdeauna de familia şi ţara mea în care m-am născut.

Dar cred că nici îngerul meu nu ar fi dorit să trăiască alături de mine în Ţara Marelui „prieten” de la răsărit. M-am întrebat mereu cum ar fi reuşit mama mea să suporte răpirea unicului ei copil şi moartea tatălui meu împuşcat de eliberatorii ruşi chiar în ziua de 23 august 1944 – ziua încheierii armistiţiului – în localitatea Podul Iloaiei, în apropiere de Iaşi ? Tragedia din viaţa mea şi a familiei mele nu s-a produs deoarece îngerul meu, cu puterea dată de Bunul Dumnezeu, nu a permis a se finaliza.

Iată şi de ce trebuie să mulţumesc îngerului încheind acest prim episod cu rugăciunea: „Îngerul lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, care-mi este dat de la Dumnezeu din cer, rogu-te pe tine cu tot dinadinsul , tu astăzi mă luminează, de tot răul mă fereşte, către fapte bune mă povăţuieşte şi spre calea mântuirii mă-ndreptează. Amin !”

*

În anul 1948 în oraşul Botoşani, unde m-am mutat cu mama după terminarea războiului, s-a anunţat organizarea în oraşul nostru a unui spectacol în care un acrobat cu numele de Alexandăr va merge pe o sârmă întinsă la o înălţime de circa 7-10 m. Spectacolul urma să se desfăşoare în Piaţa Primăriei şi în faţa teatrului „Mihai Eminescu”. Accesul la spectacol se făcea pe bază de bilet, iar preţul era destul de piperat.

Noi copiii nu aveam aceşti bani, dar ne-am hotărât să nu pierdem acest spectacol care pentru noi însemna ceva deosebit. Eu împreună cu câţiva prieteni ne-am hotărât să privim gratuit spectacolul, căţărându-ne în unul din plopii care se aflau în partea estică, lângă teatru. Începerea spectacolului era anunţată pentru ora 20, când afară, dat fiind anotimpul, era destul de întuneric.

Cu o oră înainte de începerea spectacolului, eu, împreună cu cei mai buni prieteni, Pavel şi Gigi, ne-am urcat în primul plop care era mai aproape de sârma instalată pe care urma să meargă acrobatul Alexandăr. Când a început spectacolul, deja mie îmi amorţise picioarele, deoarece stătusem incomod circa o oră şi am căutat să-mi schimb picioarele într-o altă poziţie, moment în care am călcat pe o creangă uscată şi am căzut în gol, îndreptându-mă cu capul în jos spre betonul de la baza copacului. Aceasta a fost clipa în care îngerul meu a intervenit salvator şi anume: înainte de a ajunge cu capul pe asfalt, piciorul meu drept s-a agăţat în deschizătura a două crengi, oprindu-mi căderea la o distanţă de circa 30 cm. de asfalt, rămânând cu capul neatins de ciment.

Cred că nu mai este nici un dubiu să spun că dacă ajungeam cu capul de sol, viaţa mea ar fi luat sfârşit în acel moment. Intervenţia divină a ocrotitorului meu m-a salvat pentru a doua oară. Nu am cuvintele potrivite pentru a descrie emoţia şi supărarea mamei când m-a văzut cu pielea sfâşiată pe piciorul drept. Dar despre ce s-a întâmplat atunci, cu adevărat, nu i-am mărturisit mamei niciodată, deoarece ar fi suportat cu greu ideea că ar fi putut să mă piardă pentru totdeauna, dintr-un fapt de nimic.

Închei acest episod redând cele spuse de Sfântul Vasile cel Mare: „fiecare credincios are un înger păzitor care îl îndrumă şi îl păzeşte pe tot parcursul vieţii pământeşti”.

*

Dacă primele două momente în care am simţit ocrotirea îngerului meu s-au petrecut în anii copilăriei, al treilea a avut loc când mă pregăteam să sărbătoresc împlinirea vârstei de 48 ani.

Era o zi obişnuită a începutului de toamnă şi mă aflam la birou, lucram la încheierea situaţiilor financiar-contabile ce trebuiau predate pentru completarea bilanţului contabil trimestrial. Volumul şi complexitatea lucrărilor m-au determinat să-mi prelungesc programul de lucru până seara târziu. În jurul orei 21 am terminat lucrările şi le puneam în dosare, moment când mi-a făcut o vizită surpriză bunul meu prieten G., coleg cu mine în cadrul aceluiaşi serviciu, dar care lucra într-un alt birou şi într-o altă clădire.

Terminând lucrările mai devreme, G. s-a dus la Alimentara şi a cumpărat ceva de mâncare şi câte o sticlă de bere, ştiind că nici eu, dar nici el nu am avut timp să servim masa de prânz.

M-a ajutat să pun şi ultimele lucrări în dosare, după care ne-am aşezat să mâncăm şi să bem câte o sticlă cu bere, purtând în acelaşi timp diferite discuţii pe teme profesionale dar şi pe alte subiecte. În jurul orei 22 am închis biroul şi ne-am grăbit să mergem fiecare acasă, eu spre cartierul Tătăraşi, iar G. spre Nicolina. Am coborât din tramvai la piaţa „Chirilă” care este la o distanţă de circa 150 m. de blocul în care locuiam. Pe aleea care duce spre intrarea în bloc, de-o parte şi de alta, exista un gard viu, înalt de circa 1,5 m. iar aleea nu era luminată pentru că în acea perioadă luminatul străzilor era oprit de conducătorii locali pentru a face economii.

Mai aveam de parcurs circa 4-5 m. până la scara blocului când, în mod surprinzător, am primit din spate o lovitură foarte puternică în maxilar, după care am intrat în comă. Mi-am recăpătat parţial cunoştinţa şi m-am trezit în faţa uşii apartamentului în care locuiam, unde am reuşit cu greu să apăs pe butonul soneriei. Mi-a deschis soţia care era să leşine când m-a văzut în ce hal arătam, tot plin de sânge, pe faţă şi pe haine, cu o rană adâncă în bărbie, care nu i se identificau dimensiunile…

Ce se întâmplase de fapt ? Am fost lovit de un infractor în scop de a fi tâlhărit, acesta era un tip atletic, care nu avea încă împlinită vârsta de 18 ani. În cei aproape 18 ani, mulţi ani locuise într-o casă de corecţie, avea un palmares bogat de încălcări ale legii. În seara cu pricina, profitând de întuneric, s-a hotărât să mă tâlhărească, dar văzând că şi eu sunt un om solid şi realizând că nu poate risca să-mi dea o lovitură uşoară sau să se ia la bătaie cu mine corp la corp deoarece exista riscul ca din agresor să devină victimă, şi-a pus pe mână ceea ce în lumea acestor neoameni se numeşte “box” – un obiect construit din plumb, cu anumite denivelări pe el, provocator de puternice durităţi…Lovitura dată, după câte se înţelege, cu acest obiect a devenit foarte puternică, fapt confirmat că aproape o oră am fost în comă.

Infractorul era convins că prin acea lovitură m-a omorât, de acest lucru am aflat ulterior, la confruntarea de la miliţie, unde a recunoscut că în seara aceea făcuse trei tâlhării, din care în două cazuri victimele au decedat, unul din ei crezând că sunt eu.

O crimă totuşi făcuse. În acea seară bestia luase viaţa unei farmaciste…Cea de-a treia victimă, un pensionar, a rămas surd pentru toată viaţa în urma loviturilor primite. În final, eu am fost singurul norocos, doar cu o rană în bărbie…

Au trecut circa 25 de ani de la acel eveniment şi încă nu pot să-mi explic cele întâmplate în acea seară, de la primirea loviturii şi până când am ajuns în apartament. Mai ales că trebuie să menţionez, în acea seară liftul nu funcţiona, iar eu locuiam la etajul opt al blocului…

Explicaţia salvării mele nu poate fi decât aceea că şi de această dată îngerul meu şi-a făcut datoria, numai el, personal, a reuşit să mă urce cele opt etaje şi să mă păzească să nu cad peste balustradă şi că tot el a făcut minunea ca lovitura primită să nu-mi fie fatală.

Înainte de finalul celor povestite dar trăite de mine, câteva cuvinte despre soarta infractorului. A fost condamnat la 7 ani de închisoare, o pedeapsă foarte blândă pentru o crimă şi trei tâlhării, dar legea nu permitea pentru un minor o pedeapsă mai mare. A făcut 4 ani, a fost eliberat condiţionat, după o lună a făcut o nouă crimă, a fost condamnat la 25 ani. A murit în închisoare, ucis de un alt criminal cu care se certase.

Închei povestea mea citând tot din Sfântul Vasile cel Mare care spunea despre îngerii noştri: „Ei, îngerii răspund de siguranţa noastră până în clipa întoarcerii acasă. Este sarcina esenţială a îngerului păzitor, el e responsabil cu întoarcerea noastră în Casa Tatălui şi cu protecţia noastră câtă vreme suntem pe drumul vieţii”.

*

Credeţi şi vorbiţi mereu cu îngerul vostru, solicitaţi-i ajutorul, mulţumiţi Bunului Dumnezeu pentru că vi l-a dăruit.

19.07. 2012

Publicat în volumul „Cu prieteni, despre prietenie”, antologie, coordonator Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2012, p.336-342, 499 pagini.

SINGURĂTATEA DE LÂNGĂ NOI ŞI DE PRETUTINDENI

Singurătatea este un fenomen care nu va putea fi epuizat niciodată, despre care s-a scris, se scrie şi în prezent, dar va fi subiect de dezbatere şi în viitor, atât timp cât va exista omul pe această planetă. Singurătatea nu face discriminare, ea nu ţine cont de vârstă, cultură, religie, stare socială sau sex.

Dacă ar fi să dăm o definiţie a acestui fenomen am putea spune că: „Singurătatea este acea stare sufletească pe care o simte o persoană în urma unor evenimente întâmplate, într-un anumit context şi la o anumită dată, care îi provoacă un disconfort, o face tristă, izolată şi se poate termina cu o depresie care îi poate fi fatală.”

Cauzele care conduc la instalarea sentimentului de singurătate sunt multiple; mă limitez să enunţ doar câteva: pierderea unei persoane dragi (soţ-soţie, fiu-fiică, părinţi-copil), abandonul copiilor, falimentul unei afaceri, pierderea locului de muncă, despărţirea unor tineri care se iubeau etc.

Primul om care s-a confruntat cu sentimentul de singurătate a fost ADAM, care, deşi beneficia de tot ce îşi dorea în RAI, se simţea singur. Însuşi Creatorul a zis: „Nu e bine ca omul să fie singur” şi a luat o coastă de la Adam şi a făcut-o pe EVA (Facerea, cap. 2, verset 18-22).

Fenomenul singurătăţii a preocupat în primul rând pe specialiştii în psihologie, dar el este deseori abordat şi de către romancieri, poeţi, pictori şi muzicieni.

Scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al premiului Nobel pentru literatură (1982) tratează subiectul singurătate în romanul „Un veac de singurătate”. Autorul descrie în roman sentimentul tragic al singurătăţii trăit de membrii familiei Buiendia dar şi de Melchiade, şeful ţiganilor, care era în relaţii de afaceri cu această familie. Melchiade moare în oraşul Singapore dar, nesuportând singurătatea, se întoarce din lumea morţilor. Gestul său sugerează că pe cealaltă lume singurătatea este mai insuportabilă decât pe pământ.

Marc Levi, arhitect şi scriitor francez, vorbind despre sentimentul singurătăţii spunea că: „Ea este o grădină în care sufletul se usucă, florile care cresc în ea nu au parfum”. Scriitorul rus Vladimir Nabakov este puţin mai dur, considerând că: „Singurătatea este locul de joacă al Satanei”.

Nici marii noştri poeţi, pe parcursul vieţii, nu au fost ocoliţi de sentimentul singurătăţii. Fiecare dintre ei a abordat acest subiect în poeziile lor, în funcţie de trăirile personale, cu viziunea şi talentul propriu.

Pentru a pătrunde cât mai mult în atmosfera şi sensibilitatea trăită de autori atunci când au transpus în versuri momentele lor de singurătate, voi reda în continuare numele celor mai importanţi poeţi şi câte 2-3 strofe din versurile lor care tratează acest subiect, după cum urmează:

MIHAI EMINESCU

 Lacul

Dar nu vine ... singuratic

În zadar suspin şi sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr”

.... Singurătate

„Ah de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Şi să pun capăt poeziei

Şi pustiului să pui”

.........

GEORGE BACOVIA

Singurătate nu te-am dorit

„Cumplit

E golul singurătăţii

Sunt ucisul ei ...

Povara tăcerilor

Sfârşite de suspine

..............................

Singurătatea

Nu te-am voit

Viaţa haină

M-a dăruit

Vieţii

Prizonierul tău

Singurătate ... ”

GEORGE TOPÂRCEANU

 Singurătate

„Prin luminişul crângului tăcut

De-atâta vreme nimeni n-a trecut

Copacii goi în lungă nemişcare

Pe umbra lor ce stă-nălţată

                                      în picioare ”

LUCIAN BLAGA

 Psalm

„O durere totdeauna mi-a fost

singurătatea ta ascunsă

Dumnezeule, dar ce era să fac

Când eram copil mă jucam cu tine

şi-n închipuire te desfăceam

cum desfac o jucărie

Apoi sălbăticia mi-a crescut

Cântările mi-au pierit

şi fără să-mi fi fost aproape

te-am pierdut pentru totdeauna

în ţărnă, în foc, în văzduh şi pe ape ”

NICHITA STĂNESCU

 Singurătate

„Tu suflet ce stai hăituit

În noapte răsare doar ploaia

Eşti singur, nebun, de lume fugit

Şi singur îţi aduci întristarea”

ADRIAN PĂUNESCU

 Singurătate

„Ceaiul abureşte trist pe masă,

Un tacâm şervetul îl apasă

N-am nevoie nici de două linguri

Doamne, cina oamenilor singuri

Gust şi eu în clipe lungi de veghe

Noaptea pernei fără de pereche

Sună telefonul în casa goală

Doamnă, mă iertaţi dar e greşeală ”.

Scriitorul Octavian Paler, întrebat fiind ce părea are despre singurătate, a dat un răspuns memorabil: „Vai de cel care, după ce deschide uşa camerei seara, nu are cui spune: bună seara” Într-un alt interviu, abordând acelaşi subiect, a spus: „Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii are, dacă o atingi pe obraz, sunetul unor paşi care pleacă”.

Din punct de vedere al modului cum ne afectează singurătatea, ea poate fi împărţită în două mari categorii:

I. Singurătatea pe care ne-o dorim, o căutăm în anumite momente din viaţa noastră, care este cunoscută sub denumirea de singurătate senină.

Din această categorie fac parte marii duhovnici, pustnicii, o parte din călugări, precum şi alte persoane a căror credinţă este aceea de a-şi dărui întreaga existenţă lui Dumnezeu şi, prin meditaţie şi rugăciune neîntreruptă, să-şi împlinească acest deziderat. Tot din această categorie îi putem menţiona pe marii matematicieni, pe muzicieni, scriitori şi pictori, persoane pentru care singurătatea este benefică şi chiar o necesitate în desăvârşirea creaţiilor lor.

II. Singurătatea involuntară, care vine indiferent de voinţa noastră şi ne produce o suferinţă sufletească, ne dă o stare anxioasă, manifestări furioase, de izolare faţă de colectivităţi şi familie, ne produce o stare de depresie care uneori se poate termina tragic. Numărul persoanelor care fac parte din această categorie depăşeşte procentul de 80% faţă de numărul total al persoanelor din prima categorie. În ultima categorie se încadrează şi copiii ai căror părinţi sunt nevoiţi să plece în străinătate pentru a munci pentru salarii mult mai mari decât cele din ţară. Aceşti copii sunt lăsaţi de cele mai multe ori în grija bunicilor, a unor rude şi, uneori, chiar la vecini. O parte din aceşti copii sunt conştienţi că părinţii lor au fost nevoiţi să plece în primul rând pentru a le asigura lor condiţii mai bune pentru a învăţa, dar şi pentru a asigura întregii familii o situaţie materială superioară. Decizia de a pleca la muncă în străinătate o iau părinţii, dar dacă copiii ar fi puşi ca ei să decidă dacă părinţii să plece sau nu, majoritatea ar opta ca părinţii să rămână lângă ei.

Consecinţele negative ale plecării părinţilor asupra copiilor sunt multiple:

supraîncărcarea copiilor cu îndeplinirea unor sarcini gospodăreşti care, în mod obişnuit, erau în grija părinţilor (gătit, spălat haine, hrănitul animalelor din gospodărie, îngrijirea fraţilor mai mici etc);

scăderea performanţei şcolare, în urma unei tulburări de atenţie la ore;

dificultăţi de adaptare ca urmare a dorului de părinţi;

stări de tristeţe şi apatie care duc în final la depresie;

comportamente agresive faţă de cei din jur;

trăirea unui sentiment de abandonare şi lista poate continua.

Atunci când psihicul acestor copii este solicitat la maxim şi depresia e într-o stare gravă, se poate ajunge chiar la suicid în cazul acestor copii. În ultimii ani, presa din ţara noastră a prezentat mai multe cazuri de suicid a unor copii cu vârste de 9-12 ani, care, de dorul părinţilor plecaţi în străinătate, au ajuns la gesturi dramatice. Ne putem imagina prin ce suferinţă a trecut mama unei fetiţe de 10 ani care nu a mai suportat dorul faţă de mama ei şi şi-a pus capăt zilelor? Chemată acasă să participe la înmormântarea fetiţei ei Sonia, în buzunarul de la şorţ a găsit câteva versuri scrise de mânuţa ei firavă, cu titlul „Întoarce-te mamă”:

„Întoarce-te mamă, la cuibul tău din sat

Unde puiul tău drag, te cheamă disperat

Întoarce-te mamă, învaţă-mă să zbor

Să plămădesc o pâine, s-o coc şi la cuptor

Întoarce-te mamă, mi-e dor de-mbrăţişarea ta

De dulcea ta vorbă, de ochii tăi de stea

Întoarce-te mamă la puiul tău iubit

Căci sufletul ei astăzi e gol şi răvăşit

Întoarce-te mamă, că m-a cuprins o teamă

Căci îngerii din cer, mereu la ei mă cheamă

Întoarce-te mamă ...”

 Te iubesc mamă mult, mult de tot

 Sonia

Singurătatea intră în sufletul unui copil ca într-un labirint, îl vizitează dar nu mai găseşte ieşirea, iar ceea ce urmează este o dramă insuportabilă. Guvernanţii, instituţiile statului, şcoala, organizaţiile nonguvernamentale, biserica, familiile, toate trebuie ca într-un efort conjugat şi în baza unor programe bine concepute, să ia măsurile necesare pentru a preîntâmpina astfel de drame.

Exemplul dat este o ficțiune, dar astfel de cazuri similare s-au întâmplat în realitate , ele fiind destul de multe și mediatizate în mass-media centrala și locală. Versurile îmi aparțin.

Iaşi, 17 februarie 2013

Publicat în volumul « Singurătate » de Ion N. Oprea, 

Editura PIM, Iaşi, p. 178-183, 2013, 338 pagini.

IUBIREA CA MIRACOL

Am primit cu multă satisfacţie iniţiativa scriitorului Ion N. Oprea, care mi-a propus mie şi mai multor colaboratori ca următoarea temă supusă dezbaterii pentru ciclul de volume-antologie realizate de noi membrii cenaclului la distanţă, să fie despre „Dragoste”.

Prima întrebare care se pune atunci când doreşti să abordezi acest subiect este: Ce este dragostea ?

Dacă apelăm la „Dicţionarul Limbii Române Moderne” aflăm că: „dragostea este acel sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva de care este legat sufleteşte sau un sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus”.

Definiţia din DEX este corectă, dar nu suficientă pentru a intra în complexitatea explicării acestui sentiment uman şi nu numai.

Fiecărei persoane îi este hărăzit ca pe parcursul vieţii să trăiască cel puţin o singură dată acest sentiment înălţător, plin de mister, de farmec şi frumuseţe.

Se spune că iubirea vine de la Dumnezeu, cel care ne-a creat din dragoste după chipul şi asemănarea lui. Şi tot din iubire, noi oamenii ne naştem având misiunea de a transmite acest sentiment din generaţie în generaţie.

Iată deci că iubirea este o scânteie divină ce nu piere niciodată; ea arde ca un foc în sufletul nostru, începe fulgerător şi nu poate fi egalată de nici un alt sentiment. Adevărata dragoste nu moare niciodată din sufletul şi memoria noastră.

Iubirea a fost şi este în prezent una din temele abordate în literatură, dar şi în muzică, pictură sau balet. chiar şi în ştiinţă.

Din literatură amintesc doar câţiva autori şi operele cu care au abordat acest subiect:

- Alexandru Dumas - „Dama cu camelii”;

- Mircea Eliade - „Noaptea de sânziene”;

- William Shakespeare - „Romeo şi Julieta”;

- Garabet Ibrăileanu - „Adela”;

- Mihai Eminescu - „Poezii”;

- Mihail Sebastian - „Jocul de-a vacanţa”;

- Mircea Dumitriu - „Eminescu şi Veronica - poveste de dragoste”;

- Lev Tolstoi - „Ana Karenina”;

- Ionel Teodoreanu - „Lorelei”

şi lista poate continua aproape la infinit.

E bine, de asemenea, să ne reamintim şi câteva citate celebre date de scriitori români şi străini despre sentimentul iubirii:

- Octavian Paler: „Dacă nu ai iubi cum ai putea preţui orbitoarea lumină a soarelui şi mângâietoarea lumină a lunii” sau „În iubire se simte mai mult decât e nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăieşte”.

- Ion Luca Caragiale: „O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere”.

- George Sand: „Nu există în viaţă decât o singură fericire: să iubeşti şi să fii iubit”.

- John Gay: „acela care nu a iubit niciodată înseamnă că nu a trăit niciodată”.

- Victor Hugo: „Omul are nevoie de dragoste. Viaţa fără duioşie nu e decât un mecanism uscat, scârţâitor şi sfâşietor”.

- Octavian Paler: „Adevăratul anotimp al iubirii e atunci când credem că numai noi putem iubi, că nimeni n-ar putea iubi astfel înaintea noastră şi că nimeni nu va mai iubi la fel după noi”.

Din multitudinea formelor de iubire, ţin să menţionez doar câteva şi anume: iubirea între un el şi o ea, cea dintre părinţi şi copii, dar şi cea dintre un om şi un animal de companie şi lista poate continua.

Iubirea între două persoane de sex opus poate să apară la graniţa între perioada pubertăţii şi cea a adolescenţei. Ea este cea mai pură şi fermecătoare, cea mai intensă şi mai plină de candoare. Atunci se simte că nu mai trăieşti pentru tine ci pentru celălalt, uiţi de tine şi te dăruieşti cu totul persoanei iubite. Prin dragostea ta faţă de persoana pe care o iubeşti, sufletul tău capătă strălucire, iar lumina ei răzbate până la chipul celuilalt, semn că te înalţi şi te purifici spiritual.

Dragostea între doi adulţi începe tot printr-un miracol, prin acea „chimie” care se formează între un „el” şi o „ea”. Este suficientă o simplă privire sau o fugară atingere ca focul iubirii să se aprindă şi sufletele lor să vibreze la unison.

Între iubirea trăită de un adolescent şi cea a unui adult există totuşi o diferenţă. Dacă în primul caz sentimentele sunt pure dar şi cu o nuanţă de naivitate, în cel de al doilea caz maturitatea şi experienţa de viaţă fac ca puritatea sentimentului să fie diminuată.

O altă formă de iubire, la fel de sensibilă şi importantă ca prima este cea dintre părinţi şi copiii lor. Părinţii sunt cei care nu precupeţesc nici un sacrificiu sentimental, dar şi material, pentru a-şi ocroti şi creşte copiii. Ei sunt gata oricând să-şi dea şi viaţa pentru a-i proteja. Copiii sunt pentru părinţi sensul vieţii lor, iubirea şi raţiunea de a trăi.

Şi, dacă ar fi să comparăm dragostea părintească cu strălucirea stelelor, atunci iubirea de mamă ar fi Luceafărul. Mama este cea care ne naşte din iubire, ea este cea care trece prin inimaginabile suferinţe în timpul sarcinii, din pieptul ei servim prima masă din această lume, sub ochii ei creştem şi facem primii paşi, iar primul cuvânt pe care îl rostim ca pe o rugăciune este mama.

Marele povestitor Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie”, scrie despre mama sa, cu cuvinte frumos meşteşugite: „Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât îmi aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i gângurind şi uitându-mă în ochii ei cu drag şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat şi de vorbit tot de la dânsa am învăţat”.

O dată cu introducerea transplantului de organe, sacrificiul părinţilor se înalţă pe cea mai înaltă culme, atunci când îşi riscă propria viaţă pentru a dona copilului bolnav un organ sănătos, cedându-şi un rinichi sau un fragment de ficat.

Există oare dovadă mai mare de iubire decât exemplul de mai sus ? Desigur că nu. Merită deci să-i dăm dreptate lui E. Bersot care afirmă: „Multe minuni sunt în Univers, dar capodopera creaţiunii este tot inima unei mame”.

În cuprinsul acestei expuneri menţionam şi despre sentimentul dragostei ce există între om şi un animal de companie. Pentru a trata această formă de iubire vă propun să lecturaţi în continuare schiţa ce urmează:

«

Pufica 

Era sâmbătă, o zi frumoasă de vară şi soarele, cu generozitatea lui, scălda cu razele sale aurii pomii şi grădina cu flori din faţa şi spatele casei. În urma ploilor din ultimele zile, iarba din grădină se prezenta ca un covor mătăsos de un verde crud ce se încadra perfect cu întreaga vegetaţie oferită de frunzele din plantaţia de viţă-de-vie şi din cea a pomilor.

Peisajul de vis era completat de o paletă largă de culori pe care o oferea grădina cu flori.

Fiind sfârşitul săptămânii, ca şi în celelalte dăţi, aşteptam să fim vizitaţii de copiii noştri împreună cu nepoţeii. Întotdeauna cei mici aşteptau ca bunica să-i întâmpine cu ceva dulce şi bun, motiv pentru care soţia mea pregătea o tartă cu vişine.

De data aceasta însă, copiii noştri au mai venit cu un musafir, un pui de căţeluşă de circa 4-5 săptămâni, care stătea în braţele nurorii mele. Ne privea cu doi ochişori ca două mărgele negre, o faţă cu mimică frumoasă care te cucerea de la prima privire.

O vecină de bloc a copiilor mei, a cărei căţeluşă născuse trei pui, le-a făcut şi lor cadou un exemplar, ştiindu-i iubitori de animale. Deşi ar fi dorit din toată inima să o ţină ei, şi-au dat seama că la bloc este mai dificil să o crească, dar motivul principal a fost acela că fiind salariaţi vor lipsi zilnic către 8-10 ore de acasă, timp în care căţeluşa ar fi suferit de singurătate. Dar ştiind că noi suntem amândoi pensionari şi că locuim la casă şi avem o curte destul de mare, atunci şi-au zis ei, aici, la tata şi mama este locul ideal unde acest ghemotoc să se simtă bine.

Datorită blăniţei mătăsoase care la atingere îţi crea impresia că pui mâna pe un puf, nora mea a botezat-o „Pufica”.

Nu a trebuit să treacă prea mult timp până când sufletele noastre să fie cucerite de ghiduşiile şi joaca căţeluşei, transmiţându-ne şi nouă bucuria şi dragostea ei de viaţă.

Printre prietenii de joacă s-au numărat şi cele 4 pisicuţe care erau tot cam de vârsta căţeluşei. Încă neluând contact cu răutăţile vieţii, Pufica nu ştia că între pisică şi câine este un război permanent, de aceea, fără nici un pic de teamă, lua în gură câte un pisicuţ, prinzându-i pielea de după ceafă şi începea să-i zgâlţâie ca şi cum i-ar fi tras într-un balansoar. Toate acestea se întâmplau sub privirea vigilentă, dar îngăduitoare a mamei pisicuţilor. Cred ca ea a realizat că atât timp cât pisicuţul nu plânge însemna că nu este nici un pericol şi că joaca poate continua.

Şi, aşa cum ştim, timpul nu stă pe loc, mai ales pentru noi care ca persoane în vârstă trăim cu impresia că acesta este din ce în ce mai grăbit. Pufica a mai crescut, dar nu prea mult, deoarece rasa din care provenea este de talie mică. În timp, a început să înţeleagă din ce în ce mai multe cuvinte, a început să cunoască ce are şi ce nu are voie să facă. Legătura sufletească între noi şi ea a devenit din ce în ce mai puternică, prezenţa ei emanând în permanenţă o energie benefică, în anumite cazuri ea fiind cea care păstra echilibrul în casă. Dacă între mine şi soţie exista un moment când discuţia era mai aprinsă, Pufica începea să latre şi să ne privească în ochi, când pe unul, când pe celălalt şi datorită insistenţei ei începeam să râdem şi să reluăm discuţia pe un ton calm.

Dar sentimentele cele mai înduioşătoare a căţeluşei faţă de noi se manifestau atunci când eu sau soţia eram ţintuiţi la pat din cauza unei boli. Atunci ea nu mai dorea să meargă afară, nu mai era veselă ca de obicei, stătea lângă pat şi privea cu tristeţe în ochii celui bolnav.

Gradul de integrare a Puficăi în activitatea noastră zilnică a ajuns până acolo încât programul ei de masă să fie identic cu al nostru. S-a obişnuit să se odihnească o jumătate de oră la prânz, aşa cum obişnuiam şi noi. Dacă în timp ce noi dormeam ea dorea să iasă afară pentru necesităţi fiziologice, se dădea jos din pat, nu lătra pentru a ne atenţiona ci venea la patul meu şi cu lăbuţa ei mă mângâia pe mână până mă trezeam.

Dar viaţa ne învaţă că o fericire nu este veşnică, aşa s-a întâmplat şi în cazul nostru. După o perioadă de circa 9 ani în care ne-am bucurat din plin de drăgălăşenia, de prietenia necondiţionată şi de devotamentul acestei gingaşe făpturi, am observat într-o zi pe burtica Puficăi un chist, la început de mărimea unei măsline, dar în câteva zile a crescut de mărimea unei nuci.

Consultând un medic veterinar, acesta ne-a anunţat că singura soluţie este operaţia, deoarece pentru astfel de chisturi nu există alt tratament. Ele apar în special la căţeluşele care nu au fost sterilizate în primele luni de la naştere, ni s-a spus. A urmat operaţia, care a decurs normal. Pufica nu a simţit nici o durere, fiind anesteziată şi post operator, totul a decurs bine iar după circa 7 zile ea a redevenit la fel de jucăuşă şi plină de drăgălăşenie, readucându-ne şi nouă optimismul şi buna dispoziţie.

Dar bucuria noastră nu a fost de lungă durată; ea a lut sfârşit odată cu telefonul primit de la medicul veterinar care ne-a anunţat că a primit de la laborator rezultatul de la analiza chistului extirpat şi că acesta este de natură malignă. Şi vestea rea a continuat, avertizându-ne că şi în viitor vor mai apărea astfel de malformaţii şi că atât noi, cât şi Pufica vom trece prin momente dificile.

Din acel moment, pentru noi a început o perioadă stresantă care ne-a determinat să o examinăm zilnic pe Pufica şi să vedem dacă nu a mai apărut alt chist.

Au trecut circa 6 luni, timp în care totul a fost perfect, optimismul nostru a crescut şi nutream speranţa că medicul s-a înşelat. A sosit însă şi ziua fatidică, când la o examinare mai atentă am constatat că a apărut un nou chist. A urmat o nouă operaţie, apoi încă alte patru, deci în total Pufica a suportat cu stoicism şase operaţii în decurs de circa un an şi jumătate.

Pentru mine şi soţia mea a fost un an de chin şi zbucium sufletesc când vedeam prin câte trebuie să treacă acest suflet nevinovat. Cu toate acestea, între cele şase operaţii, Pufica a continuat să ne ofere momente unice de fericire, prin dragostea şi devotamentul ei, necondiţionat, aşa cum, de altfel, a făcut-o în permanenţă în toţi anii petrecuţi împreună.

Nu a trecut decât o lună după cea de a şasea operaţie şi, spre disperarea noastră, a apărut şi a şaptea tumoare, de data aceasta poziţionându-se între stinghia piciorului din spate şi burtică.

Obişnuiţi cu traseul spre Spitalul veterinar, eram hotărâţi să mai suportăm o operaţie, nu puteam renunţa de a mai face încă o încercare de a o salva pe Pufica. De data aceasta, examinând căţeluşa, profesorul care a operat-o şi în celelalte dăţi ne-a dat cea mai dureroasă veste şi anume că nu o mai poate opera deoarece locul unde este amplasată tumoarea cuprinde mai multe vase vitale de sânge şi că va muri în timpul operaţiei. Văzându-ne profund afectaţi de această veste, a cerut şi opinia a încă patru cadre didactice şi, în final, a rămas la aceeaşi concluzie - operaţia nu este posibilă fără mari riscuri. Confirmarea acestui verdict a determinat-o pe soţia mea să se facă la faţă albă ca varul şi era gata să leşine; a urmat intervenţia promptă a unui cadru didactic care a aşezat-o pe un scaun şi i-a dat un pahar cu apă.

Eu în acel moment o ţineam sub braţ pe Pufica care stătea pe masa de consultaţie, însă datorită şocului emoţional la primirea veştii, involuntar mâna cu care o ţineam pe căţeluşă a început să-mi tremure atât de tare de parcă era supusă unui şoc electric.

Toţi medicii prezenţi au făcut tot posibilul să ne liniştească, deoarece au văzut că suntem profund marcaţi sentimental şi că sănătatea noastră poate fi pusă şi ea în pericol. După ce ne-am mai revenit puţin, specialistul ne-a prezentat două variante:

1. Să o luăm acasă pe Pufica şi să o ţinem până la sfârşit, atât cât va rezista, dar ne-a avertizat că va avea dureri mari.

2. Să o lăsăm la Spitalul veterinar două zile în carantină, după care să vorbim la telefon pentru a ne da consimţământul pentru eutanasiere.

Soţia mea, plângând în hohote, a spus domnului profesor că noi, de când s-a îmbolnăvit Pufica nu mai avem nici linişte, nici somn şi că toată ziua ne uităm la ea şi plângem când vedem suferinţa prin care trece acest suflet nevinovat. Deci, nu vom avea puterea nici fizică, nici emoţională de a asista ca ea să se piardă în braţele noastre.

Cu strângere de mână am ales cea de a doua variantă. În tot acest timp, Pufica a stat în braţele mele, lipită de trupul meu ca şi cum nu ar fi vrut să se mai dezlipească niciodată; trăia şi ea emoţia momentului. A început şi ea să tremure tot aşa de puternic cum am păţit şi eu un pic mai devreme.

Medicul ne-a cerut ca soţia mea să rămână în biroul lui, iar eu să merg cu el să o duc pe căţeluşă în sala unde va sta în carantină. Când am ajuns la sala unde trebuia să rămână izolată de noi, profesorul mi-a spus să o pun jos pe Pufica; am încercat să fac acest lucru, dar ea m-a cuprins cu lăbuţele ei de mână şi se uita la mine cu nişte ochi trişti şi speriaţi care parcă mă rugau să nu o părăsesc.

Primul impuls a fost acela de a mă întoarce la uşă şi să plec cu ea, dar profesorul sesizând intenţia mea a intervenit şi mi-a spus să mă gândesc bine ce doresc să fac, deoarece el crede că soţia mea va suferi un nou şoc emoţional cu mari riscuri pentru sănătatea ei.

Am reuşit să o pun jos, dar Pufica s-a ridicat în două picioare şi cu lăbuţele din faţă m-a cuprins de picior. Privirea ei îmi arunca aceeaşi săgeată copleşitoare cu rugămintea să nu o abandonez. A intervenit profesorul şi a luat-o de lângă mine după care mi-a spus să plec.

Cu lacrimi în ochi şi cu un efort supraomenesc m-am depărtat de febleţea sufletului meu.

Scena aceasta a despărţirii mi-a rămas atât de puternic în memorie şi în suflet, încât sunt sigur că voi simţi această durere atât cât voi trăi.

A trecut ceva timp de la acest eveniment, dar pentru mine şi soţia mea, Pufica nu ne-a părăsit, ea este zilnic lângă noi, orice loc din casă ne aminteşte de momentele când eram cu toţii fericiţi şi ne împărţeam reciproc dragostea noastră.

Se spune că Dumnezeu, pentru a ne ajuta să trecem cu bine unele situaţii dificile din viaţă, ne-a dăruit uitarea. Eu nu cred că, în cazul nostru, se va uita acest moment dramatic din viaţa noastră ci cred, mai degrabă, că vom primi puterea de a merge mai departe, dar de uitat nu vom uita niciodată.

...În această schiţă, subiectul principal a fost acela de a evidenţia sentimentul de dragoste oferit unui animal de companie. Dar această dragoste şi devotament, spun cercetătorii, o au şi animalele faţă de stăpânii lor. În susţinerea acestei afirmaţii voi reda pe scurt o întâmplare petrecută în jurul anului 1914, într-o localitate din Japonia.

Un profesor universitar a crescut de mic un câine şi între ei, cu timpul, s-a înfiripat un puternic ataşament. Profesorul făcea zilnic naveta cu trenul de la domiciliul lui către Universitatea unde lucra şi care era situată într-o altă localitate. Naveta o făcea zilnic, însoţit de prietenul lui care îl conducea la plecare şi îl aştepta la ora când sosea trenul care îl aducea de la facultate.

După câţiva ani, o boală nemiloasă l-a răpus pe profesor, dar timp de nouă ani câinele său l-a aşteptat zilnic în gară la sosirea trenului, la ora la care ştia că de obicei stăpânul său venea de la serviciu. În zadar au încercat ceilalţi membri ai familiei să-l ţină şi să-i ofere în continuare un adăpost, acesta, cu stoicism, ca un cronometru aştepta zilnic trenul care trebuia să aducă acasă fiinţa de care era atât de ataşat.

Devotamentul acestui prieten al omului s-a topit numai atunci când şi viaţa lui s-a stins, călătorind şi el pe celălalt tărâm pe care plecase şi stăpânul său. Această întâmplare a constituit şi subiectul unui film, care s-a bucurat de foarte mult succes.

14 ianuarie 2014

Publicat în „Darul vieţii: Dragostea”, vol. II, p.97-107, Editura PIM, Iaşi,2014, 298 pagini

Sertarul cu amintiri

Atunci când doreşti să abordezi tema „DOR DE CASĂ” şi încerci să pătrunzi mai uşor în taina acestui sentiment, este mai întâi necesar să găseşti răspunsul la următoarea întrebare: Ce este dorul?

Din punct de vedere lingvistic, consultând „DEX-ul” aflăm că: „acest cuvânt exprimă o dorinţă puternică de a vedea, sau revedea pe cineva sau ceva drag ţie”.

Cred însă că fiecare dintre noi, în funcţie de experienţa noastră de viaţă, sau a trăirilor noastre interioare putem să emitem propria definiţie.

Pentru mine cuvântul dor reprezintă o emoţie puternică pe care o ţinem ascunsă în sertarul sufletului toată viaţa, faţă de anumite persoane dragi nouă, la care se adaugă casa sau localitatea în care am locuit sau locuiesc.

Ar fi un demers lipsit de importanţă încercând să-ţi exprimi în scris afecţiunea pentru o casă, oricât de mare ar fi ea, dacă nu începi cu descrierea persoanelor dragi ţie, care au construit acea casă şi care au locuit în ea un anumit timp, sau chiar toată viaţa.

O casă luată separat nu este decât un adăpost construit de oameni, din diferite materiale, care nu au nici o legătură cu vreun sentiment uman.

Numai oamenii sunt cei care pot „însufleţi” acea casă, ei sunt cei care, pe tot parcursul vieţii, îi transferă o parte din energia lor, oferindu-i acesteia un loc special în acea familie.

Deşi cuvântul dor se compune doar din trei litere, în el sunt înglobate mai multe semnificaţii:

Dorul de părinţi, bunici, rude, prieteni etc.;

Dorul de casa în care ai locuit sau locuiesc ei;

Dorul de satul sau localitatea în care te-ai născut;

Dorul de prima iubire;

Dorul de anii de copilărie sau adolescenţă;

Dorul de şcoala la care ai învăţat şi de profesorii care ţi-au fost mentori ….

… Și lista rămâne deschisă pentru oricine tratează această temă.

La început am fost tentat ca personajul principal din acest eseu să fie mama mea, fiinţa care m-a adus pe această lume, care m-a crescut şi educat, ocrotindu-mă toată viaţa chiar şi atunci când la rândul meu devenisem părinte. Am renunţat la această idee, deoarece doresc ca mamei mele să-i dedic un viitor eseu mai cuprinzător, sau poate o carte.

Imediat după mama, a doua fiinţă care mi-a marcat copilăria şi adolescenţa şi care ocupă un loc deosebit în sufletul meu, este bunica din partea mamei şi despre ea voi scrie în paginile următoare.

Bunica Fruzina

Numele de botez, pe care l-a primit bunica Fruzina de la părinţii ei, nu-l mai avea nici o femeie din sat, dar nici din satele învecinate. Încă din copilărie vroiam să aflu de ce acest nume este singular în sat şi ce anume reprezintă el. Din partea bunicii am primit un răspuns care nu m-a mulţumit, şi anume că aşa au vrut părinţii ei.

Curiozitatea mi-a fost lămurită mult mai târziu, atunci când eram elev la liceu şi într-o vacanţă l-am întrebat pe preotul satului iar el mi-a oferit un răspuns mai convingător: „Numele de botez Fruzina este un diminutiv ce provine de la numele grecesc Eufrosina (Euphrosyne), aceasta fiind fiica lui Zeus şi a Herei, iar semnificaţia lui este: bună şi cuminte, inteligentă sau înţelepciune”. Însă numele bunicii a fost dat pentru a cinsti pe Sfânta Cuvioasă Eufrosina, cea care este trecută în calendarul ortodox pe data de 25 septembrie. Cv. Eufrosina a fost o călugăriţă în timpul Împăratului Teodosie cel Mic, iar virtuţile ei au fost într-adevăr de bunătate şi înţelepciune.

Pot să afirm cu mândrie că şi pe bunica Fruzina Bunul Dumnezeu a înzestrat-o cu aceste virtuţi, dar şi cu altele care se vor regăsi în paginile următoare.

Casa bunicii este situată pe meleagurile Bucovinei, în satul Mitocaş, aparţinând de comuna Mitocu-Dragomirnei, comună cunoscută în special datorită mănăstirii care poartă acelaşi nume, monument de importanţă deosebită atât din punct de vedere istoric, dar şi religios.

Satul este înconjurat în cea mai mare parte de păduri, începând cu ceea ce vine din Burdujeni, continuând cu cea din zona Mănăstirii Dragomirna şi încheind cu cea din comuna Adâncata.

La fel ca majoritatea caselor din sat, casa bunicii era construită din lemn şi izolată în interior şi exterior cu lut şi paie după care văruită. Acoperişul casei era făcut din şindrilă, care în sat mai poartă denumirea de draniţă. O casă deci modestă, dar riguros compartimentată în aşa fel încât să satisfacă strictul necesar unei familii numeroase.

Casa era orientată cu faţa spre răsărit, în mijloc uşa de la intrare, iar în dreapta şi stânga câte două geamuri de mărime medie, vopsite în culoarea albastru, la fel ca uşa.

Faţada era văruită în alb şi era reîmprospătată de două ori pe an, o dată primăvara, înainte de sărbătorile de Paşte şi a doua oară în toamnă, după strângerea recoltei.

Deschizând uşa de la intrare se ajungea la tindă (un fel de hol), iar în dreapta se afla camera de curat, „casa cea mare” cum numesc cei din sat. În această cameră bunica ţinea pe două paturi toate covoarele de lână ţesute de ea împreună cu cele patru fete. Pe două divane erau aşezate „lăicerele” - ţoale ţesute din cordele multicolore. Covoarele erau ornamentate cu modele specifice zonei bucovinene în care se găsea o paletă largă de culori. O parte din covoare erau agăţate pe pereţi dar cele mai multe, frumos împăturite, erau puse pe cele două paturi. Deasupra covoarelor tronau mai multe perne noi pentru dormit, ele nefiind folosite deoarece făceau parte din zestrea fetelor care urmau să se căsătorească şi le primeau împreună cu covoarele de lână.

Tot în această cameră, pe pereţi erau prinse cele mai frumoase icoane cu Maica Domnului şi Isus Hristos, dar şi fotografii înrămate cu membri de familie. Bunica mai folosea pe timp de vară această cameră pentru a pune la prins oalele de lut pline cu lapte, în vederea obţinerii brânzei şi smântânii. În acest scop, vara geamurile erau acoperite cu perdele dintr-un material mai gros pentru a nu pătrunde soarele, menţinându-se un climat mai rece, necesar pentru lapte.

Din tindă, în faţă era bucătăria în care se găsea o sobă construită din cărămidă, cu o plită de tuci pentru pregătirea mâncării, iar mai sus o rolă (cuptoraş) din tablă unde se cocea pâine sau se încălzea mai repede mâncarea. În bucătărie se mai găsea un pat pentru dormit, un dulap pentru vase şi o masă unde mâncau membrii familiei.

În partea stângă se intra în camera cea mare de dormit, unde erau aşezate două paturi mai mari şi o măsuţă la fereastră. Pentru iarnă era construit un cuptor mai mare din cărămidă şi lipit cu lut, acesta dând căldura necesară anotimpului friguros, dar mai era folosit şi pentru a pune sarmalele la fiert sau pentru a coace pâine sau cozonaci. Lipit de cuptor, mai era construit, tot din cărămizi şi lut, un pat unde dormeau în special copiii.

Am făcut această descriere succintă a interiorului casei pentru a arăta celor mai tineri că, în acele vremuri, ţăranii, deşi aveau mai mulţi copii decât în prezent (în medie 3-12 copii), ei totuşi îşi construiau case modeste (după posibilităţile lor materiale), aceste case fiind gândite şi compartimentate în aşa fel încât să asigure familiei strictul necesar.

În prezent, unii săteni care au posibilităţi materiale mai bune, construiesc case sau vile cu un număr de camere mult mai mare decât necesarul familiei. Şi dacă în familie nu există decât un singur copil, în casa construită se găsesc 5-6 camere sau chiar şi mai multe, ajungându-se la situaţia paradoxală în care membrii aceleiaşi familii să nu deschidă măcar o dată uşa la unele camere în decurs de una sau două săptămâni.

Dar nu numai modul de a gândi şi construi o casă diferă între cele două epoci, această diferenţă accentuându-se comparând şi relaţiile dintre oameni.

De exemplu:

- În urmă cu 40-50 de ani oamenii erau mai buni şi mai săritori faţă de nevoile celorlalţi consăteni. Ei se ofereau voluntari, fără nici o plată, să ajute pe consăteanul lor atunci când acesta dorea să-şi construiască o casă nouă. Prin ajutorul lor, se reuşea ca o casă să fie ridicată până la acoperiş în doar câteva zile.

- Încrederea între oameni mergea până acolo încât nici un sătean nu-şi încuia casa când pleca la câmp sau la oraş. Singurul semn că proprietarul nu era acasă era acela că uşa era închisă numai cu clanţa, fără să se folosească cheia sau un lacăt. Azi încuietorile, alarmele şi, mai nou, camerele video nu fac faţă hoţilor care fură din casele sătenilor. Este evident că s-a ajuns la o degradare a caracterului uman şi în locul cinstei, corectitudinii şi respectului faţă de bunurile din proprietatea celorlalţi săteni, unii au înlocuit aceste virtuţi cu necinstea, egoismul, perversitatea şi hoţia.

- În perioada descrisă parcă şi casele erau mai „însufleţite” şi emanau o mai puternică energie pozitivă preluată de la acele familii care erau mult mai numeroase decât cele actuale.

- Atunci, o tranzacţie de orice natură se făcea printr-o strângere de mână şi nu era încălcată niciodată, azi întărită prin notariate şi tribunale şi tot nu se respectă.

Am preferat să încep cu descrierea casei în care a locuit bunica mea şi nu cu evidenţierea vieţii şi personalităţii ei, dorind să conturez, în primul rând, locul şi spaţiul în care şi-a petrecut cei 84 de ani de viaţă.

Bunica Fruzina a fost o femeie de talie mijlocie, cu ochi albaştri şi părul blond în tinereţe şi încărunţit odată cu trecerea anilor, avea trăsături frumoase ale feţei, un mers sprinten, dar manifestând o energie debordantă pe toată durata zilei. Se trezea la 3-4 dimineaţa şi se culca ultima, în jurul orei 23. Am clarificat la începutul eseului despre etimologia numelui de Fruzina şi că părinţii ei i-au dat acest nume în memoria Sf. Cv. Eufrosina, dorindu-şi probabil ca şi fiica lor să dobândească virtuţile Sfintei şi anume bunătate, hărnicie şi înţelepciune. Şi dorinţa lor a fost îndeplinită şi anume a preluat virtuţile menţionate, dar pe parcursul vieţii ei a mai adăugat şi altele.

Cunoscută în tot satul precum că ea este cea care pregăteşte cele mai gustoase mâncăruri, din acest motiv era mereu solicitată de către săteni să le prepare mâncarea la nunţi şi botezuri.

Fiind întrebată de unele femei din sat cum face că din mâna ei gustul mâncării este atât de bun şi ele nu reuşesc această performanţă, bunica le-a răspuns simplu: eu la pregătirea mâncării pun harul şi dragostea mea.

Cu aceeaşi măiestrie, dragoste şi pricepere, de sărbătorile creştine pregătea cei mai frumoşi şi gustoşi cozonaci, la fel şi pasca.

Cozonacii fie erau umpluţi cu nuci, mac sau rahat erau copţi în cuptorul de cărămidă din curte vara, iar iarna în cuptorul din casă.

Păştile erau umplute cu brânză de vaci, cu smântână sau cacao, dar cele mai gustoase erau cele umplute cu toate cele trei ingrediente; bunica botezase această pască: „pasca bogată”.

Gustul şi mirosul îmbietor al acestor produse parcă îl simt prezent şi în momentul când povestesc despre ele.

Unii cititori se pot întreba: De ce în această povestire mă refer doar la bunica Fruzina şi nu scriu nici un cuvânt despre bunicul meu?

Mărturisesc că, răspunzând la această întrebare, mă încearcă un sentiment de adâncă tristeţe, sentiment ce-l port în suflet încă din copilărie, atunci când destinul a făcut ca bunicul Gheorghe şi tatăl meu Sorin să fie împuşcaţi în cel de-al doilea război mondial. Eu la acea dată eram prea mic pentru a-mi aminti de ei.

Bunica a rămas văduvă la vârsta de 49 de ani, iar mama mea la 24 de ani.

Dispariţia bunicului a determinat-o pe bunica Fruzina să preia toate atributele unei gospodării ţărăneşti, precum şi întreaga grijă pentru cei opt membri ai familiei.

Deschizând sertarul de amintiri din sufletul meu, doresc să scot la lumină motivele care mă îndreptăţesc să-mi fie dor de bunica şi de casa ei.

- În această casă m-am născut şi am copilărit o perioadă de timp până m-am mutat cu mama în oraşul Botoşani. Tot în casa bunicii îmi petreceam toate vacanţele şcolare.

- Îmi este dor de chipul luminos al bunicii Fruzina, de ochii ei albaştri ca cerul senin, de privirea blândă şi de dragostea cu care ne ocrotea pe toţi copiii.

- Îmi este dor de bucatele minunate pe care le pregătea pentru noi şi unde punea întotdeauna mult suflet, dăruire şi pricepere. Gusturile mâncărurilor pregătite de ea au rămas unice pentru mine.

- Îmi amintesc cu admiraţie de energia debordantă pe care o manifesta zilnic în rezolvarea treburilor gospodăreşti, oferindu-şi doar 3-4 ore de somn.

- Am admirat tot timpul cu câtă demnitate şi înţelepciune se comporta în relaţiile cu ceilalţi săteni, fapt care i-a adus mereu numai cuvinte de laudă şi apreciere din partea lor.

A fost stimată de tot satul pentru faptul că, deşi a rămas văduvă de tânără şi cu o familie numeroasă, nu a disperat, ci, din contra, s-a sacrificat şi asumându-şi rolul de „cap de familie” a mobilizat întreaga familie pentru a depăşi cele mai grele perioade din viaţă, aşa cum a fost în timpul celui de al doilea război mondial şi a foametei care a urmat în anii 1946-1947.

- Am îndrăgit-o pentru faptul că avea grijă tot timpul ca în casă să fie curat, îngrijit şi toate lucrurile să fie puse la locul lor. Aceeaşi exigenţă o manifesta pentru aspectul curţii şi a grădinii.

- Îmi este dor de covoarele frumoase ţesute de mâinile ei maestre, obiecte care mai bucură şi azi pe cei care au intrat în posesia unui covor, inclusiv unele muzee din ţară.

Înainte de a închide sertarul amintirilor, doresc să povestesc o mică întâmplare petrecută în una din vacanţele mele la ţară.

De fiecare dată când ajungeam în vacanţă la bunica, câteva zile eram primit cu statutul de musafir şi nu eram pus la nici o sarcină de rezolvat.

După perioada de acomodare, bunica îmi rezervase misiunea de a merge cu cele două vaci la păscut.

În majoritatea zilelor vacile păşteau pe imaşul (izlazul) comunei, dar când bunica dorea să obţină mai mult lapte mă trimitea cu ele la o parcelă de fâneaţă care era la distanţă de circa 4-500 metri de pădure.

Păţania de care doresc să vă povestesc s-a întâmplat în ziua în care am mers cu vacile la păscut pe această parcelă.

Vremea era frumoasă şi tare călduroasă, dar văcuţele mele păşteau liniştit, bucurându-se de iarba abundentă şi plăcută gustului lor. După circa 2-3 ore, spre ghinionul meu, la un moment dat pe una din vaci a înţepat-o o viespe, fapt care a schimbat mersul liniştit al zilei.

Vaca înţepată a început să sară în sus, să se învârtă în cerc, să arunce cu coarnele ca la coridă în dreapta şi stânga şi în final să o rupă la fugă cu viteza fulgerului spre pădure, dar nu singură ci urmată de cealaltă vacă.

În mintea mea de copil am simţit că toate nenorocirile din lume s-au abătut către mine şi că sunt pierdut definitiv.

Instantaneu, în minte mi-au încolţit două întrebări:

 - Ce va face bunica fără cele două vaci pierdute de mine definitiv în pădure?

- De unde va lua bunica bani să-şi cumpere altele?

Negăsind niciun răspuns, am luat-o la fugă plângând către casă.

Bunica mă aştepta la poartă şi, cu un zâmbet îngăduitor în colţul gurii, dar pe care eu nu l-am sesizat, mi-a pus întrebarea fatală:

- Unde sunt vacile?

Plângând, printre sughiţuri şi cu un glas sugrumat, am răspuns:

- Le-am pierdut în pădure.

Şi deodată am trecut de la faza de agonie la cea de extaz, atunci când bunica Fruzina s-a apropiat de mine, m-a sărutat pe frunte şi mi-a zis:

 - Lasă Mirciucă (aşa mă alinta ea), stai liniştit că vacile au venit singure acasă, au băut apă şi se odihnesc în grajd.

M-a cuprins o bucurie imensă şi mai, mai că-mi venea să sărut pe bot cele două văcuţe pentru deşteptăciunea lor.

Tot timpul cât am scris acest eseu, am avut impresia că spiritul bunicii mele a stat lângă mine şi că s-a bucurat de cuvintele pe care i le-am dedicat.

Amintindu-mi cât de mult i-au plăcut ei florile de câmp, am cumpărat un buchet de flori din piaţă şi le-am pus într-o oală de lut, aşa cum şi ea punea tot timpul în „casa cea mare”, unde încântau privirea şi răspândeau miresmele câmpului.

20 august 2014

Publicat în volumul „Dorul de-acasă” de Ion N. Oprea, 

Editura PIM, Iaşi, 2014, p.370-377, 462 pagini.

Sorin-Oreste, Crenguţa…

Viaţa fiinţei umane, dar şi a oricărei alte vietăţi de pe pământ, cuprinde trei momente principale:

1. Naşterea

2. Viaţa propriu zisă - timpul scurs între momentul naşterii şi moarte

3. Moartea

Naşterea

Naşterea unui copil este rodul iubirii dintre cei doi părinţi şi se constituie ca unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa lor.

Oamenii de ştiinţă din domeniul biologiei ne pun la dispoziţie suficiente date în legătură cu acest subiect. Şi totuşi naşterea, pe care o privim ca un fenomen pur biologic, se constituie şi ca o continuitate perpetuă a Marii Creaţii Divine.

Aducerea pe lume a unui copil de către mamă ni se prezintă ca un fenomen unic şi miraculos care ne suscită şi o serie de întrebări la care nu găsim întotdeauna răspunsurile şi anume:

- De cine depinde ca naşterea să se producă într-un anumit loc, la o anumită dată şi la o anumită oră? Mă refer, bineînţeles, la naşterea naturală şi nu la cea chirurgicală.

Se cunosc mame care au născut în diferite locuri greu de imaginat cum ar fi: în avion, tren, vapor, lift, pe stradă şi lista poate continua.

La un astfel de eveniment am fost şi eu martor, în urmă cu mulţi ani, atunci când eram elev în clasa a VI-a la Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani.

Într-o zi de vară, când toţi elevii ne aflam în pauza mare, în curtea şcolii a intrat o femeie gravidă care a rugat pe un elev să cheme de urgenţă o profesoară deoarece se simte rău.

Au venit în fugă profesoara de matematică şi cea de biologie, care aveau cursuri la acea oră. Şi-au dat imediat seama că femeia era pe punctul de a naşte şi, deşi ele nu aveau experienţa necesară, au încercat să o ajute atât cât puteau ele să o facă. Concomitent, una dintre profesoare a trimis un elev la cancelarie să-i spună domnului director să sune la maternitate.

Spitalul se afla la circa 500 metri de liceu, aşa că în scurt timp au sosit o doctoriţă şi o asistentă medicală pentru a da ajutorul calificat. Dar, până au venit ele, femeia născuse deja un băieţel; doar cordonul ombilical a fost tăiat de doctoriţă.

A fost adus pe lume un băieţel care şi-a marcat prezenţa cu câteva vocalize puternice.

Bineînţeles că orele de matematică şi biologie nu s-au mai ţinut, dar majoritatea elevilor au privit în direct modul cum s-a desfăşurat această naştere imprevizibilă.

Pentru noi toţi cei care am participat la eveniment, putem afirma că cea mai interesantă lecţie practică de biologie am făcut-o în acea zi şi ca ea ne va rămâne în memorie toată viaţa.

Am aflat ulterior de la profesoară că părinţii copilului l-au botezat cu numele Laurian, după denumirea liceului în curtea căruia s-a născut.

Pe parcursul vieţii, fiecare dintre noi am fost martori la producerea unor evenimente care ne-au influenţat fizic sau moral, în bine sau în rău, şi la care nu am putut da o explicaţie logică. Producerea acestor evenimente ne duc cu gândul că ele poartă pecetea unei alte entităţi decât cea umană şi anume o Divinitate. Alţii susţin că aceste evenimente pe care nu le putem explica se datorează pur şi simplu „întâmplării”. Pentru mine însă cuvântul „întâmplare” nu are nici-o relevanţă atât timp cât nu-i cunosc originea. Nici DEX-ul nu mă lămureşte cu explicaţia că „întâmplarea este acţiunea de a se întâmpla şi rezultatul ei”. Răspunsul este alambicat şi mă determină să accept mai bine intervenţia lui Dumnezeu.

Şi pentru a argumenta cele afirmate, precum că nu întâmplarea este cea care influenţează anumite evenimente inexplicabile din viaţa noastră, voi da câteva exemple:

În ultimul timp, din ce în ce mai des, auzim de accidente aviatice în care mor sute de persoane.

Nu mă voi referi, însă, la motivele care determină prăbuşirea acestor avioane, ci doresc să scot în evidenţă faptul că, uneori, una sau mai multe persoane scapă cu viaţă datorită întârzierii la îmbarcarea în avion, din diverse motive: nu suna ceasul la timp, întârzierea taxiului cu care merg spre aeroport datorită blocajelor de circulaţie, i se anulează deplasarea de către conducerea societăţii la care lucrează etc.

Cine a hotărât ca numai persoana sau persoanele respective să scape cu viaţă? Deoarece eu exclud „acţiunea întâmplării”, nu pot decât să atribui acest merit lui Dumnezeu, care a considerat că persoana în cauză nu şi-a îndeplinit misiunea pe acest pământ. Am avut şi noi românii un accident, prăbuşirea unui elicopter, în care unele persoane au murit iar altele au fost salvate, deşi toate au căzut de la aceeaşi înălţime şi în aceleaşi condiţii de frig.

Cele prezentate sunt exemple cu o doză de dramatism, de aceea doresc să prezint în continuare două evenimente din viaţa personală, care însă au avut un final fericit.

1. De la vârsta de 3 ani am rămas orfan de tată, el fiind ucis la data de 23 august 1944 de către soldaţii ruşi, deşi în acea zi România a trecut de partea lor.

Iată de ce, în copilărie am trăit mereu cu o durere imensă în suflet, pentru că nu eram şi eu ca ceilalţi copii, nu aveam un tată care să mă ocrotească şi să mă îndrume în viaţă. Şi această durere am simţit-o toată viaţa şi o simt şi în momentul de faţă.

Deoarece eu eram ultimul descendent masculin care puteam duce mai departe numele de familie, îmi pusesem în gând ca atunci când mă voi căsători, să mă rog lui Dumnezeu ca primul copil ce-l voi avea să fie băiat, garantându-mi astfel perpetuarea numelui de familie.

După terminarea studiilor şi primirea repartiţiei la un loc de muncă, împreună cu prietena mea am hotărât că este momentul să facem pasul cel mai important în viaţă şi să ne căsătorim.

În primul an de căsătorie, de câte ori mergeam în vizită la părinţii mei, dar şi la socri, aceştia ne povăţuiau să nu ne grăbim cu aducerea unui copil pe lume şi să lăsăm acest moment după ce vom avea o situaţie materială mai bună.

De fiecare dată când ajungeam în vizită la părinţi, eu îi rugam că nu închidă poarta că trebuie să vină şi Oreste. Ei mă întrebau miraţi: Cine este Oreste? Răspunsul meu: viitorul nostru băiat şi viitorul vostru nepot. Gluma mea nu prea era gustată de părinţi dar după circa un an de la căsătorie, ea a devenit realitate.

Din momentul în care am aflat că soţia a rămas gravidă, nici o secundă nu mi-am pus problema că soţia mea nu va naşte un băiat.

Toţi ceilalţi prieteni, cunoscuţii, părinţii noştri şi soţia mea îmi spunea că cu cât îţi doreşti mai mult un băiat, aproape întotdeauna Dumnezeu îţi dăruieşte o fată.

Eu însă eram atât de sigur că Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea şi că mi-o va îndeplini, încât m-am apucat să cumpăr hăinuţe pentru băieţel cu circa 3-4 luni înainte de naştere.

A sosit şi ziua în care soţia trebuia să nască, iar eu m-am prezentat la maternitate cu un buchet de flori şi cu toate hăinuţele pentru băiatul pe care îl aşteptam. Nu aveam nici o emoţie pentru sexul copilului, fapt pentru care asistentele de la maternitate făceau glume cu mine spunându-mi că băieţelul meu va fi o fetiţă.

Pe timpul acela, nu se putea afla sexul copilului înainte de naştere, deoarece nu se inventase ecograful. Abia după naştere se putea afla ce este: băiat sau fată.

După câteva ore bune de aşteptare pe holul maternităţii, la un moment dat a venit la mine o asistentă care mi-a dat vestea că soţia mea a născut un băiat de 3,7 kg, sănătos, grăsuţ, cu o piele albă şi curată şi cu trăsături frumoase. Mi-a spus totodată că Dumnezeu nu m-a dezamăgit şi că nu va trebui să mă duc să schimb hăinuţele copilului.

Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie acel moment înălţător şi de o imensă bucurie pe care l-am trăit atunci.

Băiatului i-am dat numele de Sorin, în memoria tatălui meu pe care nu l-am cunoscut, dar şi Oreste, numele cu care îi necăjeam pe părinţi, dar am ţinut cont şi de faptul că acest nume este trecut în calendarul ortodox.

Sunt aproape sigur că unii cititori vor spune că cele povestite şi trăite de mine au fost o simplă întâmplare.

Aşa cum am mai arătat la începutul eseului, eu nu cred în întâmplare, deoarece eu nu îi înţeleg originea şi nici cine o tutelează.

Pentru mine, deznodământul fericit al povestirii i se datorează bunului Dumnezeu, care a dorit să recompenseze suferinţa ce am purtat-o în suflet toată viaţa, că nu mi-am cunoscut tatăl biologic, nu am beneficiat de ocrotirea şi îndrumarea lui şi că merit pe deplin ca numele de familie să se transmită mai departe, iar Sorin-Oreste să se bucure de toată dragostea unui tată.

Binefacerea Divină a continuat şi asupra fiului meu Sorin-Oreste care acum are şi el doi băieţi, aşa că arborele genealogic al familiei a prins rădăcini sigure.

Şi pentru a aduce un argument în plus că nimic nu este întâmplător în viaţă, voi continua cu a doua povestire reală, aproape identică cu prima.

2. La circa cinci ani după ce a venit pe lume Sorin, soţia mea a rămas din nou gravidă, dar de data aceasta îmi doream din tot sufletul ca al doilea copil să fie o fetiţă.

Este cunoscut faptul că românului dacă îi dai un deget el îţi ia toată mâna şi cum eu sunt român, am apelat din nou la bunăvoinţa Domnului să-mi îndeplinească şi această dorinţă.

Prezenţa unei fetiţe în familie aduce o notă aparte de drăgălăşenie şi tot ea va fi aceea care la bătrâneţe va avea grijă de noi, fetele fiind mai devotate în această direcţie.

Imediat după aflarea veştii că soţia mea a rămas din nou gravidă, am anunţat pe părinţi, prieteni şi cunoscuţi că voi avea o fetiţă.

Toţi râdeau de mine spunându-mi că „ulciorul nu merge de multe ori la apă”. Nu le-am dat atenţie şi am început pregătirile pentru a-mi întâmpina fetiţa aşa cum mi-o doream.

Cea mai dificilă problemă pe care o aveam de rezolvat era aceea de a face rost pentru fetiţa mea de cercei de aur.

În timpul acela, procurarea obiectelor de aur nu era posibilă deoarece magazinele nu aveau voie să vândă aur către populaţie. Singura excepţie era procurarea de verighete de aur, dar acelea se obţineau cu aprobări speciale şi numai pe baza certificatului de căsătorie. Am reuşit, în baza unor cunoştinţe, să cumpăr până la urmă cercei de la o turistă străină care ne vizita ţara.

Hăinuţele şi plăpumioara pentru copil nu erau o problemă, ele se găseau din abundenţă în magazinele de specialitate şi, bineînţeles, erau de culoarea roz.

Scena s-a repetat, în ziua sorocului m-am prezentat la maternitate fără să am emoţia că nu voi avea fetiţă; singura emoţie era aceea dacă soţia va naşte uşor şi fără complicaţii. Şi aceasta emoţie a dispărut când asistenta m-a anunţat că am o fetiţă de 3,6 kg, sănătoasă şi o voce de prim-solistă.

Şi acest eveniment mi-a întărit încă o dată convingerea că nimic nu este întâmplător şi că tot ce ne este menit a beneficia în viaţă este voinţa Divină.

Fetiţei i-am dat numele Crenguţa. Deşi în certificatul de căsătorie este trecut numele ales de naşi, Ana Maria, noi toţi o strigăm Crenguţa.

Viaţa este tot ce trăim noi din momentul naşterii şi până la venirea morţii, parcurgând cele patru etape şi anume: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi se încheie cu bătrâneţea.

Este interesant de urmărit cum unele personalităţi dau o definiţie în ceea ce priveşte viaţa. Dau doar trei citate:

- Thomas Carlyle: „O viaţă este o scânteie de timp între două eternităţi”.

- A. Powell Davies: „Viaţa este şansa de a creşte în suflet”.

- Nicolae Iorga: „Viaţa nu înseamnă a trăi, ci pentru a şti pentru ce trăieşti”.

Aşa cum am mai arătat, fiecare dintre noi la naştere primim o anumită misiune spirituală din partea Divinităţii, pe care trebui să o îndeplinim, dar noi avem totodată şi libertatea de a alege modalitatea cum o vom face.

De noi depinde:

- Cât timp vom aloca instruirii noastre, câtă determinare vom avea şi până la ce nivel vom merge?

- Ce valori morale vom îmbrăţişa? Vom fi cinstiţi şi corecţi în relaţiile dintre noi şi ceilalţi semeni? Dar între noi şi societate?

- Vom şti să ne bucurăm de tot ce ne oferă viaţa, fiind totodată pregătiţi să trecem cu tărie atunci când întâmpinăm momente mai dificile?

- Vom iubi instituţia familiei? Vom depune toate eforturile, atât cele morale cât şi cele materiale, pentru a menţine în permanenţă un climat favorabil unei familii fericite?

- Vom fi toleranţi faţă de cei care ne greşesc?

- Vom respecta în permanenţă tradiţia, cultura şi religia poporului român?

Lista rămâne deschisă de a fi completată de către cititori.

Viaţa, această minune cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu şi prin care ni s-a acordat şansa de ne înălţa şi ilumina spiritual, am mai dori-o s-o repetăm, deoarece timpul acordat ei trece prea repede.

În încheiere, referitor la timpul care nu ne iartă în viaţă, am compus câteva versuri ad-hoc:

Aleargă ceasul ca o furtună

Lăsând şiraguri de ani în urmă

Şi pe fiecare şirag câte-o mărgea

Reprezentând un episod din viaţa mea

A copilăriei, cea curată şi inocentă

Urmată îndeaproape de cea adolescentă

Dar ceasul bate cu regularitate

Anunţând etapa de maturitate

Şi timpul merge înainte

Cu cea a înţelepciunii dobândite

Iar când şiragul loc nu mai are

Ceasului îi pun o ultimă întrebare:

Ceasule, de ce eşti aşa de rău

Şi te grăbeşti cu timpul meu?

Moartea

Despre moarte nu se pot spune prea multe cuvinte, deoarece nu ştim cum este ea, nimeni de acolo nu şi-a găsit timp să se întoarcă la noi şi să ne povestească. Cred că ei o fac din egoism, cei de acolo se simt atât şi de bine şi nu doresc să se producă o prea mare aglomeraţie în rai şi să le şi diminueze nivelul de trai.

Lăsând gluma la o parte, despre moarte nu putem da prea multe informaţii, dacă după ea mai urmează şi altceva sau nu. Noi creştinii, dar şi alte confesiuni, credem că mai există o continuare a vieţii, dar nu cea materială ci una spirituală.

M-a surprins plăcut răspunsul unui elev care a fost întrebat de profesor: ce crede el că este moartea?

Răspunsul acestui copil îl consider genial:

„Moartea este o virgulă, după moarte nu se pune punct ci o virgulă, semn că după ea urmează şi o altă formă de viaţă”.

 17 ianuarie 2015

Publicat în volumul „Viaţă, viaţă...” de Ion N. Oprea, 

Editura PIM, Iaşi, 2015, p. 254-261, 448 pagini.

Cultura oxigen al sufletului

Înainte de a trata tema despre rolul revistelor de cultură în formarea caracterelor, este necesar să aflăm definiţia culturii. Ne ajută antropologul Edward Tylor (1832-1917) care a definit cultura astfel: “cultura reprezintă un complex întreg care include cunoaşterea credinţelor, arta, morala, legile, obiceiurile şi orice fel de capacităţi şi deprinderi achiziţionate de om ca membru al societăţii”.

Cultura poate însemna valorile, credinţele şi moravurile unei societăţi, poate constitui şi un stil de viaţă, ea se regăseşte în diferite domenii din structura societăţii şi anume în: literatură, filozofie, artă, dans, poezie, teatru etc.. Revistele culturale pot fi şi ele grupate pe diferite domenii: generaliste menţionând în acest sens revistele: Cultura, Dilema veche, Observatorul cultural, Revista 22, Vatra etc.. Din categoria revistelor cu tematică axată în special pe literatură menţionăm: Convorbiri literare, Dacia literară şi România literară. Arta este reprezentată de revistele: Arhitect şi Arhitectura, Spaţiul nu ne permite a enumera toate revistele de cultură care apar în România.

Pentru a constata care este conţinutul ce ni-l oferă o revistă de cultură, vă propun să facem o incursiune în numărul 6 al revistei Cultura din 19 februarie 2015 – director Augustin Buzura. Prima oprire din sumarul revistei o facem la rubrica “Revista revistelor” unde C. Stănescu ne prezintă articolul “Botniţă”. În acest articol scriitorul răspunde domnului Marian Nencescu care în “Bucureştiul literar şi artistic” manifestă un ascuţit spirit critic faţă de scriitorul Zaharia Stancu şi în special faţă de romanul “Desculţ”. Autorul articolului consideră că Marian Nencescu nu ţine cont în critica sa de faptul că: “deşi scriitorul Zaharia Stancu a avut păcatele sale în ceea ce priveşte apropierea de regimul comunist scriind articole omagiale şi în general apasă prea mult pedala în această direcție, trebuie recunoscut faptul că Zaharia Stancu a folosit puterea nu să le facă rău scriitorilor ci să le facă bine”. C. Stănescu în argumentaţia sa îl ia ca ajutor pe academicianul Eugen Simion care în volumul “Fragmente critice” (editura Scrisul românesc din Craiova), afirmă despre Zaharia Stancu: “Omul public adevărat, scriitorul exemplar în felul său, drama acestui scriitor, exponent de elită al aristocraţiei ţărăneşti, care a trăit lângă un veşnic incendiu, merită din plin să fie privit cu recunoştinţă şi respect de cei de azi şi de cei ce vin. E drama unui om şi scriitor care, cu botniţă la gură a putut totuşi vorbi cu voce înaltă în apărarea ideii de scriitor în timp ce alţii au călcat-o şi o calcă în picioare”.

La secţiunea “Cultură şi societate” – Dorin-Liviu Bâtfoi în articolul său “Să emigrăm în engleză” tratează un subiect de strictă actualitate cu care ne întâlnim din ce în ce mai des în discuţiile pe care le purtăm cu cunoştinţe, prieteni şi uneori chiar în familie, când amestecăm cuvintele româneşti cu cele din limba engleză. Autorul consemnează: “Pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în licee şi universităţi (chiar şi în limbajul profesorilor), erup vioaie părţi de vorbire, sintagme şi fraze englezeşti”. În încheiere, Dorin-Liviu Bâtfoi conchide: “Vorbim de mulţi ani despre expatrierea în masă a românilor, însă foarte puţin sau deloc despre situaţia simetrică a celor rămaşi. Substituirea sau bruierea constantă a limbii naturale este o formă, poate cea mai accentuată și mai stridentă, de exil interior, un exil negativ, operând la nivel bazal”.

Scriitorul Ioan Brad la rubrica “Oameni și cărţi” articolul – Dialectici perverse – face o prezentare a celor trei volume din romanul “Pumnul și palma” de Dumitru Popescu, apărut în perioada anilor 1980-1982. Apariţia acestui roman în perioada comunistă a stârnit un mare interes din partea cititorilor dar şi a criticilor de artă. Acest roman, încă de la apariţie a fost criticat dur de ideologii comunişti sovietici, care au şi dat verdictul că Dumitru Popescu este un scriitor “mai rău decât scriitorii burghezi”. Primul volum al romanului “Cifrul”, ne arată laboratorul unde lua naştere dogma ideologică şi unde se năşteau propagandiştii care urmau să aplice aceste dogme în viaţa de toate zilele. Cel de-al doilea volum, intitulat “Soldaţii” scoate în relief faptul că cei constituiţi ca într-o unitate militară, devin executanţi necruţători şi perseverenţi ai dogmelor comuniste. Ultimul volum “Cariatidele” ne prezintă perioada anilor ’80 când partidul începe o campanie furibundă de industrializare a ţării, dar şi despre mecanismul dictatorial practicat de regimul Ceauşescu. Ioan Brad în încheierea eseului crede că: “romanul “Pumnul și palma” a apărut în perioada cea mai rea a regimului comunist” acţiunea romanului este credibilă şi convingătoare, dând posibilitatea oricărui cititor de bună credinţă să-l considere un roman de un înalt nivel artistic.

Rubrica “Arte vizuale” – ne este prezentată de Simona Drăgan cu eseul “Clasicii artei contemporane”. Autoarea face o incursiune la Muzeul de artă contemporană Bucureşti, de unde ne prezintă o “mega-expoziţie aniversară”, deschisă cu prilejul împlinirii a treisprezece ani de la înfiinţare. Toate lucrările de pictură și sculptură aparţin acestui muzeu, dar pe simeze au poposit şi lucrări din colecţii personale. La expoziţie au fost prezentate o gamă largă şi diversă de tehnici, începând cu uleiuri pe pânză, sculpturi din bronz, lemn, fier, lucrări de acuarelă, xilogravuri, lucrări în cărbune şi pe hârtie cerată etc.. Printre artiştii prezenţi cu lucrări la expoziţia omagială s-au numărat: Ion Grigorescu cu lucrarea “Suflet bun - Suflet rău”- tehnică mixtă pe pânza din 1986, Aurel Vlad - “Adam și Eva înspăimântaţi” din anul 2004, Ion Lucian Murnu – “Sfântul Ioan”, Sorin Ilfoveanu – ulei pe pânză din 2004 şi lista poate continua deoarece participarea artiştilor a fost mult mai numeroasă. În afară de generaţia tânără de artişti plastici care au expus lucrările la expoziţia omagială, la loc de cinste s-au regăsit şi lucrările maeştrilor: Corneliu Baba, Constantin Piliuţă, Ion Sălişteanu, Alexandru Ciucurencu, Ion Irimescu etc..

În rubrica“Muzica” – Costin Popa scrie despre tenorul Ion Buzea care a fost omagiat la Ateneul Român, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Artistul s-a născut la Cluj unde a avut ca dascăl pe doamna Lya Pop şi a continuat studiile cu Ştefănescu Goangă la Bucureşti. Ion Buzea a cântat pe cele mai mari scene lirice ca : Opera Mare din Paris, Opera de Stat din Viena, Metropolitan, Opera Regală din Londra, Opera din Houston, Boston, Lyon şi pe foarte multe alte scene din întreaga lume. Costin Popa încheie eseul cu următoarele cuvinte: “perfecţiunea de stil se îngemănează cu calităţile de aur ale lui Ion Buzea, aşa încât dulceaţa din glas cuprindea spiritul ca o boare, într-o mezovoce de manual, în Schuman…Poet și pictor al sunetului impresionează în Richard Strauss, iar în liedul românesc respiră autenticitate”.

Somat de necesitatea de a nu depăşi cele 2-3 pagini alocate acestei teme privind rolul revistelor culturale la ridicarea nivelului de cultură, simt că am vitregit celelalte reviste de cultură menţionate la începutul eseului și anume: Tribuna din Cluj, Dilema veche, Timpul, Vatra, Tribuna, Ateneu, România culturală, România literară, Luceafărul, Contemporanul, Lohanul, Saeculum, Academia bărlădeană, Elanul şi lista poate fi continuată. Am apelat să răsfoiesc paginile unei reviste de cultură, pentru a scoate în evidenţă diversitatea de teme şi idei ce le găsim în cuprinsul acestor reviste, dar şi pentru a antrena şi pe alţi membri ai societăţii să-şi facă timp de a citi o revistă de acest gen. În încheiere dau şi câteva argumente şi fac un îndemn, citiţi pentru că:

● Lectura unei reviste contribuie la dezvoltarea capacităţii de a comunica cu cei din jur şi a menţine activ un vocabular fără greşeli gramaticale;

● Îţi îmbogăţeşte cultura generală şi abilitatea de a scrie;

● Cititul face bine sufletului şi psihicului şi oxigenează mintea;

Citind o revistă de cultură te regăseşti într-o stare de vibraţie sufletească cu cea a autorului. Această vibraţie nu o poţi avea citind pe internet o revistă, ci pipăind paginile cu mâna ta.

30 martie 2015

Publicat în volumul „Revistele? Luminoase,instructive şi educative..” de Ion N. Oprea, Editura Pim, Iaşi, 2015, p- 123-126, 394 pagini

Să nu uităm de uitare

Pentru a-mi exprima un punct de vedere cu privire la fenomenul uitării și reversul lui „Nu uita”, sunt nevoit să apelez la ajutorul unor specialişti din domeniul psihologiei şi din cel lingvistic pentru a afla cum definesc aceştia uitarea.

În revista „Psihologies României”, uitarea ne este prezentată ca: „un proces negativ al memoriei constând în scoaterea informaţiei, pierderea amintirilor în urma stingerii legăturii personale acumulate, unele dintre ele ajungând a fi izolate şi să nu mai poată fi recuperate pe calea asociativă”.

DEX-ul defineşte uitarea astfel: „Faptul de a uita, de a nu-şi (mai) aduce aminte (de cineva sau ceva), lipsa oricărei amintiri”.

Personal cred ca fenomenul uitării este influenţat de mai mulţi factori, şi anume:

Gradul de inteligenţă al persoanei.

Gradul sau intensitatea emoţiei la producerea unui eveniment.

Perioada de timp scursă de la eveniment.

Vârsta persoanei.

Modul in care ne preocupăm de educarea şi disciplinarea memoriei.

Să încercăm să le tratăm în ordinea enunţată:

Gradul de inteligenţă (IQ) al persoanei

Fiecare dintre noi ne naştem şi ne bucurăm de o anumită capacitate a memoriei, de a asimila şi reproduce în timp o anumită informaţie sau a unui eveniment din viaţa noastră.

Este uşor de înțeles faptul că o persoană cu o capacitate redusă a memoriei îşi va alege un loc de muncă într-un domeniu în care poate face faţă cerinţelor acestuia - în special în activităţi care necesită muncă necalificată.

Marea majoritate a populaţiei care se încadrează într-un grad de inteligenţă normală, se va regăsi în toate domeniile în care sunt necesare anumite calificări.

Mai există şi o a treia categorie, şi anu­me a persoanelor care posedă o me­morie pes­te limitele normale. Aceste per­soa­ne sunt într-un procent mic fa­ţă de celelalte catego­rii. În această ultimă clasi­ficare se înscriu personalităţile de frunte care activează în domenii ca: Medicină, IT, Inovaţii, Literatură, Teatru, Arte vizuale, Filozofie etc..

Putem exemplifica câteva personalităţi din fiecare domeniu, cum ar fi:

Medicină: 

George Emil Palade, singurul român care a luat premiul Nobel şi care este considerat părintele biologiei celulare;

Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei în tratamentul glicemiei;

Prof. Irinel Popescu, renumit chirurg care se ocupă de transplantul de ficat;

Prof. Şerban Brănişteanu şi Prof. Radu Deac, care au efectuat transplantul de cord;

În domeniul IT:

Publicația Daily Business.ro ne prezintă câteva personalităţi din acest domeniu, printre care:

Liliana Solomon, CEO Vodafone;

Dragoş Ciucă şi Marius Ghenea, fondatorii companiei Flamego;

Eugen și Liviu Lepădatu, compania Tornado-Sistem;

Alexandru Vişan, compania Scop Computers;

Radu Georgescu, grupul de firme GECAD, renumit pentru faptul că a vândut celebrului Bill Gates în anul 2003 antivirusul RAV creat de el.

Literatură:

Mihai Eminescu, cel mai mare poet al României;

Vasile Alecsandri;

Nichita Stănescu;

Ioan Alexandru;

Mircea Cărtărescu, cel care a primit recent cea mai prestigioasă distincţie literară europeană, şi anume Premiul de Stat al Austriei.

Arte vizuale:

Pictorii: Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Corneliu Baba, Octav Băncilă;

Sculptorii: Constantin Brâncuşi, Ion Jalea şi Ion Irimescu.

Muzică:

George Enescu, considerat cel mai mare muzician român;

Angela Gheorghiu și Hariclea Darclée, soprane care au cântat pe cele mai renumite scene din lume;

Ludovic Spiess, Dan Iordăchescu şi Nicolae Herlea, tenori.

Invenţii:

Henri Coandă, personalitatea care a descoperit în domeniul fizicii efectul care îi poartă numele si anume, „Efectul Coandă”. Tot el a proiectat diferite tipuri de avioane şi clădiri.

Ing. Iustin Capră, este autorul a peste 130 de invenţii, una dintre invenţiile care l-a făcut celebru a fost aceea a „rucsacului zburător”, folosit de astronauţii americani în zborurile spaţiale. A avut numeroase invenţii în proiectarea şi construirea unor vehicule electrice.

Teatru:

Din generaţia veche, amintim pe actorii: Grigore Vasiliu Birlic, George Calboreanu, Lucia Sturza Bulandra şi Dina Cocea.

Din cea mai apropiată: Toma Caragiu, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Florin Piersic ş.a..

Nu se poate încheia lista cu personalităţi care au posedat sau posedă o minte strălucită fără a aminti de toți tinerii noștri olimpici din domeniile: literaturii, matematicii, fizicii, I.T., astronomiei şi geografiei etc., tineri care în fiecare an câștigă cele mai prestigioase medalii (aur, argint şi bronz) cu care se mândreşte România.

Gradul de intensitate al emoţiei

Impactul pe care îl are un anumit eveniment şi care ne transmite o emoţie puternică, este înregistrat în memoria noastră şi nu dispare odată cu trecerea anilor. Printre aceste evenimente amintim: căsătoria, naşterea unui copil, prima iubire, reuşita la bacalaureat sau facultate, câștigul la un joc de noroc, şi lista poate continua.

Dar în viaţă nu avem parte numai de evenimente fericite, ele pot fi triste sau dramatice. Nici aceste evenimente nu pot fi uitate odată cu trecerea timpului. Exemplificăm în acest sens următoarele: pierderea unor persoane dragi nouă (părinţi, copii, soţ, soţie sau alte rude), suferirea unui accident grav, care ne produce o infirmitate, vestea unei boli incurabile, pierderea unor bunuri materiale sau bănești ca urmare a unor calamităţi (incendii, cutremure, inundaţii etc.), falimentul unei investiţii sau pierderea unui loc de muncă.

Perioada de timp scursă de la eveniment

Odată cu trecerea timpului, evenimentele pe care le-am trăit, dar care au avut și un impact emoţional scăzut vor fi uitate parţial sau total.

Cu cât evenimentele trăite de noi sunt mai recente, cu certitudine ele sunt mai vii în memoria noastră.

Dacă citim o carte, am văzut o piesă de teatru sau un concert, odată cu trecerea timpului amintirile noastre încep să devină vagi, parţiale şi uneori eronate.

Tot noţiunea timp acționează asupra memoriei, determinând ca o parte din cunoştinţele primite în şcoală sau în facultate să fie uitate.

Vârsta persoanei

Uitarea ne urmăreşte pe tot parcursul vieţii, începând de la cele mai fragede vârste si până la senectute. În ceea ce îi priveşte pe copii, uitarea se produce parţial sau total pentru evenimente de o mai mică importanţă pentru ei, cum ar fi jocuri sau certuri cu alţi copii, dar şi pentru motivul că memoria lor este încă în formare.

La persoanele în vârstă în schimb, uitarea se amplifică, ca o consecinţă a deteriorării memoriei. Cel mai elocvent exemplu ni-l oferă persoanele în vârstă, care suferă de maladia Alzheimer. Aceşti bolnavi ajung ca în faza finală a bolii, să nu îşi mai recunoască membrii familiei, dar şi să nu se mai recunoască nici pe sine. Această maladie provoacă o dramă de neimaginat pentru membrii familiei acestora.

Nu trebuie însă să generalizăm şi să considerăm că toate persoanele în vârstă automat au probleme cu ţinerea de minte.

Pentru a argumenta această afirmaţie, voi da două exemple de personalităţi contemporane nouă care, deşi se bucură de o vârstă înaintată, sunt posesorii unei memorii strălucite. Prima persoana din această categorie care ne uimeşte cu cunoştinţele sale este renumitul profesor Neagu Djuvara, cel care pe data de 18 august 2015 împlineşte vârsta de 99 de ani. Toţi cei care au avut prilejul fericit de a participa la conferinţele ţinute de dl. Neagu Djuvara, unde a abordat diferite teme istorice (însăşi viaţa lui constituie o enciclopedie istorică), au fost profund impresionaţi şi cuceriţi de memoria fenomenală. Indiferent dacă ar conferenţia despre anumite evenimente istorice sau ar prezenta personalităţi care au influenţat istoria României, o face cu date concrete și cu lux de amănunte ca şi cum toate acestea s-au petrecut recent. La conferinţele sale, noţiunea timpului dispare, iar după terminarea prelegerii pleci cu marele regret că cele două ore au trecut nedorit de repede.

Cea de-a doua personalitate, este distinsul academician Solomon Marcus, care, la cei 90 de ani împliniţi, te uimeşte cu memoria şi cunoștinţele sale din multiple domenii cum ar fi: matematică, analiză matematică, în domeniul lingvistic şi în cel al fizicii cuantice, fapt ce i-a adus recunoaşterea meritelor în domeniul ştiințific de către cele mai strălucite universităţi şi academii din lume.

În conferinţele sale, academicianul Solomon Marcus te uimeşte cu logica şi precizia matematicianului atunci când abordează anumite teme ştiințifice. Distinsul academician, pe lângă prezentarea celor mai recente descoperiri ştiinţifice, prezintă şi propriile sale teorii despre interdependenţa între anumite discipline ştiințifice. Auditorii conferinţelor beneficiază de aflarea unor descoperiri ştiințifice deosebit de importante pe care nu le pot obţine din alte surse.

Modul cum ne educăm și disciplinăm memoria

Ne este deosebit de util ca încă din copilărie să primim din partea educatorilor dar şi a părinţilor îndrumarea necesară pentru a reuşi să asimilăm, dar şi să reţinem pe termen lung cunoştinţele primite în şcoală. De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul că, la copii şi adolescenţi, memoria este mereu în formare. Iată de ce în programa de învăţământ sunt prevăzute ore de recapitulare a lecţiilor învăţate în cursul unui trimestru, înainte de a avea loc teza pentru încheierea mediilor pe acel trimestru. Tot prin susţinerea tezelor sunt verificate cunoştinţele asimilate la orele de curs pentru fiecare elev în parte. Recapitularea cunoştinţelor asimilate se face în special la obiectele de bază, şi anume la disciplinele: matematică, română, chimie etc. dar, nu sunt neglijate nici disciplinele care sunt considerate pe nedrept mai puţin importante precum muzica şi sportul.

Dar, oare este posibil ca un elev de la specialitatea muzică să evolueze fără a exersa (recapitula) zilnic la instrumentul ales? Sau, cum ar putea un sportiv să devină performant fără să repete zilnic prin antrenament exerciţiile din ramura sportivă pe care şi-a ales-o? Dar nu numai tinerii au nevoie pentru a căpăta cunoştinţe solide şi a le stoca pe termen lung în memorie. Această metodă este necesară şi persoanelor adulte. Dacă eşti pasionat de poezie şi doreşti ca o parte din acestea să le memorezi, repetă-le zilnic şi le vei ţine minte pe tot parcursul vieţii, iar metoda poate fi folosită şi în alte domenii de activitate. Trebuie totuşi să-i dăm și uitării „dreptul Cezarului”, afirmând ca ea ne este uneori utilă, deoarece elimină o parte din informaţiile care nu ne sunt necesare, tocmai pentru a ne menţine în echilibru psihologic.

Uitarea ne ajută să depăşim mai uşor anumite momente atunci când trecem printr-o dramă cauzată de pierderea unei persoane apropiate, sau atunci când suferim în urma unor evenimente care ne produc daune materiale. Desigur că evenimentele menţionate nu se uită în totalitate, însă prin uitarea parţială se diminuează mult din intensitatea emoţiilor trăite în acele momente, fapt ce ne ajută să ne continuăm normal parcursul vieţii.

Subiectul uitării a fost şi în atenţia unor mari personalităţi ale vieţii noastre culturale, printre acestea cităm pe trei dintre ei:

Nicolae Iorga: „Unii trăiesc ca să uite, alţii uită ca să poată trăi”;

Octavian Paler: „Memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare”;

Regina Maria a României: „Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte, abia după moarte este pomenit sau dat uitării”.

În final voi cita două strofe din poezia romanţată a poetei Veronica Micle:

„Ai sosit dulce uitare,

Din cumplitul meu necaz,

Şi din dragostea cea mare,

Nici o urmă n-a rămas.

Şi-n aceste ceasuri line,

Cu sufletul liniştit

Cugetându-mă la tine,

Mă întreb de te-am iubit.”

7 august 2015

Publicat în volumul „Nu uita...” de Ion N. Oprea, Editura PIM, iaşi, 2015, p.201-207, 529 pagini.

NOI DESPRE NOI

Distinsul domn Ion N. Oprea, scriitor, jurnalist şi publicist, membru fondator al Cenaclului Literar - la distanţă, numit pe bună dreptate de către unii colegi, ca fiind "PATRIARHUL" acestuia, este cunoscut ca autor a peste şaptezeci de cărţi publicate, concomitent cu activitatea de colaborator la diferite reviste şi publicaţii din ţară.

În cărţile sale, abordează cu dezinvoltură, cele mai diverse teme care preocupă societatea noastră, atât în domeniul cultural, dar şi în cel istoric , politic şi social. Dacă până nu de mult scriitorul a practicat în lucrările sale scrierea tradiţională de aranjarea cuvintelor pe orizontală, iată că nu demult timp ne propune şi o altă variantă, prin suprapunerea cuvintelor pe verticală.

De ce pe verticală? Poate din dorinţa de a stârni curiozitatea cititorilor, sau poate voit, sau nu, mi se pare, s-a inspirat din lucrarea de sculptură a genialului artist Constantin Brâncuşi.

Circula pe vremuri o butadă în popor în care se spuneau următoarele: Artistul a fost întrebat de o personalitate a vremii: „Maestre, te rog spune-mi, ce semnificaţie are această sculptură?” Constantin Brâncuşi a răspuns prompt: ”Lucrarea simbolizează viaţa grea trăită de poporul român, de-a lungul istoriei sale trecând succesiv prin mari greutăţi şi în care se simţea "ştrangulat", după care urma o perioadă mai bună dându-i voie să mai respire. Şi ciclul acesta se repetă mereu la infinit.

Dacă mă întrebi de ce am lăsat ultimul romb sculptat pe jumătate? El exprimă infinitatea destinului acestui popor în care viaţa lui alternează între bine şi rău.”

Scriitorul Ion N. Oprea, la rândul său, dezamăgit de derapajele care au loc in toate domeniile vieţii noastre, începând cu cele sociale, politice şi culturale, şi-a ascuţit peniţa condeiului pentru a scoate la lumină toate nemulţumirile sale, clădind cuvintele pe verticală, în stil brâncuşian, dar dându-le totodată şi o notă poetică.

În luna decembrie 2015, scriitorul lansează primul său volum intitulat : „Fragilitate. Cuvinte pe verticală", iar in luna mai 2016, cel de al doilea volum cu titlul „Trăiri. Eseuri pe verticală”. Referitor la aceste două volume doresc să fac câteva referiri, iar în final şi câteva cuvinte despre cea de a zecea carte intitulată : „Dincolo - Dincoace - Respect” ciclul Antologii pe o temă dată, poezie și proză scurtă, lucrări ale cenacliștilor, tineri și mai vârstnici care, vreo sută și ceva,sub coordonarea sa, realizăm, zic și eu, o operă...

1. FRAGILITATE - CUVINTE PE VERTICALĂ

În acest volum sunt cuprinse, zece capitole intitulate: I.O. ce poezie, Bătrânii, Cuvinte, Cronica, Intime, Fragilitate, Modernitate, Ţăranii mei, Nichitisme şi Filozofice.

Lecturând aceste capitole, cititorul rămâne impresionat de multitudinea şi varietatea temelor abordate, ceea ce face aproape imposibilă a le analiza pe toate in câteva pagini, de aceea mă voi rezuma doar la câteva dintre ele.

În poezia „EMINESCU”, pe care o găsim pe prima pagină a volumului, autorul, operând cu bisturiul cuvântului, ne scoate la lumină tumoarea din caracterul unor „epigoni", care lipsiţi de talent nu reuşesc să atragă atenţia publicului cititor, de aceea au găsit de cuviinţă să-i renege pe cei mai iluştri scriitori şi poeţi ai neamului nostru, pe cei care au pus bazele limbii şi literaturii române, începând cu Eminescu, urmat de Sadoveanu, Caragiale, Creangă şi mulţi alţii. Iată ce scrie autorul - pe verticală în poezia „EMINESCU":

... nu e de mirare,

multă lume bună,

cu pretenţii literare

se desprind de MIT

şi-l demitizează

şi cu multe patimi grele

îl caracterizează,

să ni-l izoleze.

Unul inventând ceva

Să-l ostracizeze,

l-a mutat in debara

să nu perpetueze -

l-au scos și din manuale,

lipsă de cultură,

ca pe vremea comunistă,

dacă nu mai rău

şi negând tot aurul,

fără drag de ţară,

de Istorie,

l-au cam dat afară,

din literatură

şi pe Sadoveanu.....

În încheierea poeziei, autorul, aduce cu satisfacţie elogii prof. universitar dr. Virgil Ene din Timişoara, un mare iubitor de Eminescu astfel:

...Cinste și elogii

medicului numit,

ce cu perseverenţă îl aşează

pe Eminescu al nostru,

colo

Sus, la stele,

unde-i

locul lui.

În capitolul doi al volumului cu titlul: „Aminteşte-ţi mereu", autorul preia o idee venită de la prietenul domniei sale Bebe, prezentându-ne de această dată, în cuvinte scrise pe orizontală, cu fraze care curg lin precum un izvor de munte, ce captează mirosul mirific al mugurilor de brad, creându-ne o atmosferă de miracol, în care personajul principal este inegalabila fiinţă - MAMA.

În noianul de probleme pe care ţi le oferă viaţa, începând cu cele de la seviciu şi continuând cu cele legate de familie, eşti lipsit de multe ori de găsirea timpului necesar să-ţi vizitezi mama mai des.

Cuprins de un sentiment de remuşcare, povestitorul a hotărât că împreună cu soţia să-şi invite mama la un restaurant să servească cina.

Cu emoţii şi cu lacrimi în ochi, mama a mărturisit când a urcat in maşină: „le-am spus prietenelor mele, că ies în seara aceasta cu fiul meu la restaurant".

A urmat o cină intimă şi distinsă, care ne-a făcut pe toţi fericiţi, iar la plecare mama, mi-a zis: „Vom mai ieşi cu voi şi altă dată la cină, dar cu condiţia să mă lăsaţi pe mine să vă invit.”

În continuare autorul, cu talent şi sensibilitate, ne mângâie corzile sensibile ale sufletului şi ne teleportează pe un tărâm unde frumuseţea sufletului omenesc vibrează la cele mai înalte cote. Este cunoscut faptul că, în viaţă nu-ţi ies întotdeauna dorinţele pe care ţi le programezi, mai ales atunci când o forţă nevăzută intervine schimbându-ţi cursul vieţii.

Nu mult timp după întâlnirea de la restaurant, mama a suferit un infarct care i-a fost fatal, iar nouă ne-a produs o imensă tristeţe. În consecinţă, a doua întâlnire dorită nu a mai putut avea loc.

După o anumită perioadă de la decesul mamei, ne-a contactat o persoană de la restaurant, care ne-a adus un plic de la mama lăsat înainte de a suferi infarctul şi în care scria: „Cea de a doua cină am plătit-o anticipat, pentru că simţeam că nu voi mai putea fi aici, dar doresc ca tu și soţia ta, să nu lipsiţi de la această cină. Dragul meu, nu vei înţelege niciodată ce a însemnat pentru mine, seara aceea în care ţi-ai găsit timp să mă inviţi la cină.

TE IUBESC! MAMA ta!”.

Citind aceste fraze, nu cred că poate exista o fiinţă umană care să nu verse o lacrimă, în memoria propriei sale mame.

Scriitorul consideră că, în viaţă una din priorităţile de seamă ale fiecăruia dintre noi, este îndatorirea de a-ţi iubi şi respecta părinţii, luându-i totodată în vizor, pe aceia care uită această menire de a fi OM şi bun creştin şi trimite către aceştia săgeţi moralizatoare în speranţa de a-i readuce pe calea cea dreaptă.

În finalul poeziei „CREŞTINE", p.59, îi sensibilizează pe cei vizaţi

... aşa că

mai gândeşte-te

dă apă părinţilor

şi de ce mai au nevoie,

ajută-i c-o vorbă,

fă totul de bunăvoie

şterge-ţi agresivitățile,

ca să-ți fie bine,

  nu uita ca bătrâneţea vine... si eu adaug şi la mine şi la tine.

Cu sensibilitate şi cu sinceritate, scriitorul Ion N. Oprea îşi deschide sufletul şi ne arată şi latura lui romantico - melancolică, cauzată de sentimentul care îl urmăreşte mereu, cel al singurătăţii, aşa cum se poate constata din poezia „Toamnă", p. 66, din care am extras câteva strofe:

...În singurătate

şi la mine-n casă,

stau tăcut, îngândurat,

simt cum toamna a plecat..

Toamna roditoare

mi-a lăsat răcoare

presimţind în aer cum

amurgul pustiu şi rece

grabnic se roteşte

- nu domol ca vara -

ci grăbit cu picuri

reci

şi cu zvonul iernii -

vânt zorit le cerne

nici nu ştii când

cu steluţe reci căzând

frunzele

se rotesc în aer

cad cuminţi în straturi

viscolindu-le sălbatic

le priveşti, de nu te saturi.

Te retragi în casă

şi din beci scoţi mustul dulce

prefăcut în vin cu perle

şi-ncălzind ulcele

ciocneşti cu-n vecin

"Vin de viaţă lungă"

pentru cei ce vin,

strop de sănătate

pentru noi – bătrânii.

Şi simţim poetic

zilele cum trec

toamna petrecând

frigul desmorţind;

colo-n bătătură

lemne sunt în şură

„iarna nu-i ca vara''

focul viu trosneşte

vinul ne-ncălzeşte

Apuca-vom oare,

noua primăvară?

2. TRĂIRI - ESEURI PE VERTICALĂ

Şi în cel de al doilea volum, scriitorul ne invită pe noi cititorii, să-i cunoaştem şi alte sentimente pe care le trăieşte și anume: cele de credinţă, iubire şi prietenie.

În poezia „Viitura", p. 70, autorul ni se confesează că îşi găseşte liniştea zilnică la icoană şi în rugăciune:

....Caut

izbăvirea şi liniştea

sufletului

la icoana din casă,

în rugăciunea

şi acatistul

care

l-am primit

de la biserica parohială,

de la călugărul

din

colţul străzii

trimis

din munţi

ca să stea

de vorbă cu noi,

şi mă doare

ce se întâmplă în lume....

Şi în final încheie:

Rugăciunea

este

Calea

Credinciosului

de a încerca

alungarea răului

dinăuntru

şi

din afara omului.

Dar sentimentul care-l copleşeşte cel mai tare pe scriitor este acela care i s-a cuibărit definitiv în suflet, atunci când scumpa lui soţie ELENA, a fost luată pe braţe de o ceată de îngeri şi fiind condusă la ÎMPĂRĂŢIA - DOMNULUI, acolo unde ne este hărăzit tuturor să trăim o viaţă veşnică.

Distinsa doamnă Elena, pe tot parcursul vieţii pământene, a primit darul Divin de a fi înzestrată cu un chip frumos şi senin împreună cu cele mai înalte virtuţi în calitate de mamă şi soţie desăvârşită. Fire inteligentă, şi echilibrată, ea a ştiut să menţină în permanenţă în familie, o atmosferă de iubire, respect, dăruire şi linişte, găsind întotdeauna cuvântul potrivit şi timpul necesar pentru a oferi sfaturi inţelepte întregii familii, atunci când era necesar.

Decesul soţiei, a venit pentru domnul Ion N. Oprea ca o lovitură de trăsnet, schimbându-i cursul vieţii, devenind mai rezervat şi mai nostalgic, odată cu instaurarea unui puternic sentiment de singurătate. Iată ce ne transmite autorul în poezia "Meditaţie", p.57:

...În camera mea

 de lucru

încerc să stau liniştit,

să smulg fiecărei zile

binefacerile trecătoare ale timpului,

am reluat scrisul,

scrisul şi cititul,

ar trebui să le alătur și plimbările

de care

m-am cam dezobişnuit

şi nu e bine...

Ies rar

pe străzile Iaşului drag

dar care,

nu ştiu de ce,

mă întristează,

teii au dispărut,

castanii de asemenea,

Primăria fără de primar

- că a fost arestat -...

Şi in final :

...Stând în casă,

încerc stările de normalitate,

mă scol,

îmi fac şi mă delectez

cu cafeaua de dimineaţă,

în picioare,

la masa de bucătărie,

cum fac de ani şi ani,

de când

soţia mea plecând

a luat cu ea

şi liniştea mea,

- firească -

atunci cândva...

ascult ultimele ştiri

  şi mă îngrozesc de brambureala lor

  care numai liniştea și calmul

  nu ţi-l pot întreţine.

  Da,

 mă îngrozesc,

  de asta

 rămân şi stau în picioare

 bizar, ca la bar...

Există încetăţenită în popor o zicală care spune aşa: „O nenorocire nu vine niciodată singură", şi de această prezicere nu a scăpat nici bunul nostru prieten Ion N. Oprea, atunci când după ce a trecut o perioadă de la moartea soţiei a primit şi el o veste îngrozitoare prin care a aflat că suferă şi el de o boală cumplită.

A suportat o operaţie grea şi complicată, în care reuşita era pusă sub semnul întrebării, dar cu ajutorul medicilor şi din voinţa Domnului, a scăpat cu viaţă dar nu şi de anumite sechele rămase după operaţie, care îi îngreunează viaţa şi în prezent.

Cu toate acestea, fiind o fire dârză, nu a renunţat la luptă şi cu o voinţă impresionantă, reuşeşte să muncească şi mai mult, scriind şi publicând cărţi a căror conţinut sunt menite să îmbogăţească cultura literară, fapt pentru care a primit numeroase aprecieri atât din partea criticilor, dar mai ales din partea cititorilor.

Starea sufletească prin care a trecut scriitorul după operaţie, ne este transmisă prin poezia „Tunelul", p.113, pe care o redau integral pentru a vedea sensibilitatea acestuia.

La revedere moarte,

i-am zis

celei cu Coasa

şi am ieşit

din tunel,

din tunelul despre care se vorbeşte atâta,

dar am călătorit prin el

datorită doctorului Costel Bradea,

şi am ieşit din el

strigat de Mariana,

nora mea,

pe care

ca prin ceaţă

am și zărit-o la capătul patului

şi-mi spunea:

„tata,

hai acasă,

că avem atâta de treabă";

vag am zărit-o,

pentru că

eram după o mare şi grea operaţie

şi simţeam că nu mai sunt eu;

apoi

 au mai venit,

pe rând -

cealaltă noră,

Daniela,

băieţii, cuscra şi prietenii,

numai tu nu ai venit

că erai plecată,

pe drumul tău,

 dusă,

tot

de cea cu coasa,

de care mă despărţisem...

adineaori şi eu.

Cum a mai fost,

nu vă mai spun...

că iată,

sunt iarăşi viu,

muncesc din greu

cum o făceam mereu...

dar gândul mi-a rămas tot la tunel

- bine c-am ieşit din el -

și

sunt încă viu!

Dar nu tot timpul, scriitorul simte singurătatea ca pe o povară, uneori şi-o doreşte, aşa cum ne lasă să înţelegem din poezia „SINGUR”, p. 172:

Nu odată

am nevoie de singurătate

şi-s acuzat pentru asta,

deşi

de ani şi ani,

oficial,

tot singur sunt.

Rămân în tăcere

în faţa hârtiei de scris

şi mă gândesc,

întorcându-mi gândurile

în

chipuri diferite,

ca să-mi explic

de ce

un text

anumit

 mi-a ieşit greşit,

de ce

o virgulă sau o literă

nu le-am văzut

şi că-mi lipsesc

la corectură.

Vreau să pot înţelege

de ce

s-a întâmplat,

şi să previn să nu se mai întâmple...

...Singurătatea,

starea stingheră

în care mă aflu

este

a mea şi

egoist,

 oare,

chiar nu pot să o împart cu altcineva

şi de aceea,

rar,

admit lucrul în echipă,

doar la antologii,

unde

adun tineri şi vârstnici... la distanţă...

3. DINCOLO - DINCOACE - RESPECT

De vârste, profesii şi caractere diferite, dar având un numitor comun, cel al dragostei faţă de literatură, membrii Cenaclului literar - la distanţă, au trăit recent un sentiment de împlinire şi satisfacţie, odată cu apariţia celei de a zecea carte intitulată: „Dincoace ... Dincolo ... Respectul!”.

Înfiinţarea Cenaclului literar este opera celor trei personalităţi de marcă ale culturii noastre, pe care îi citez într-o ordine aleatorie astfel: domnul Ion N. Oprea, scriitor, jurnalist şi publicist; distinsa doamnă profesor şi scriitor Ana Dumitrescu şi cunoscutul scriitor şi publicist Constantin Hușanu. Tot domniile lor se ocupă de lansarea tematicilor pentru apariţiile viitoare de noi cărţi, dar şi de tehnoredactarea şi editarea lor.

Din lecturarea cărţii citate, deosebit de important mi s-a părut eseul scris de domnul Ion N. Oprea pe care l-a intitulat: „Satul va rămâne matca spiritualităţii româneşti-ortodoxe, în care ne este prezentată o personalitate interesantă şi complexă, care face parte din viaţa noastră culturală şi anume preotul-luteran şi scriitor domnul EGINALD HORBERT SCHLATTNER - cetăţean român de etnie germană.

Încă din tinereţe, destinul acestuia s-a confruntat cu o dramă în familia sa, atunci când, după 23 august 1944, tatăl său Felix Schlattner a fost deportat împreună cu alţi saşi din Transilvania, de către autorităţile comuniste în Rusia Sovietică.

În perioada 1952-1953 el urmează cursurile teologice la Institutul din Cluj, apoi cele de matematică şi hidrologie, iar în anul 1957, înainte de a-şi susţine examenul de stat, este arestat şi condamnat la doi ani de închisoare împreună cu alţi scriitori de etnie germană. După eliberare, autorităţile comuniste, pentru a scăpa de o persoană incomodă, îi propune să emigreze în Germania. A refuzat cu tărie această ofertă spunând că: „M-am născut în această ţară, de această ţară sunt legat sentimental, iubesc frumuseţile ei naturale, dar în special bunătatea oamenilor din jurul meu.”

Şi după anul 1990, a continuat să se dedice profesiei de preot, dar fără să neglijeze pe aceea de scriitor, iar anul 1998 i-a adus satisfacţia de a i se publica primul său roman intitulat: „Cocoşul decapitat” publicat în Austria şi tradus în opt limbi. După acest roman s-a scris şi un scenariu de film, o coproducţie romano - germano - austriacă și ungară.

Au urmat alte două romane foarte bine primite de către specialişti şi de publicul cititor de la noi şi din alte ţări.

Pentru activitatea lui de scriitor a fost numit de guvernul nostru în anul 2002, ,,Ambasador Cultural al României”, iar în anul 2012, este inclus în antologia bilingvă „Scriitori germani din România - după 1945”, care a apărut la editura Cartea veche.

Am reprodus câteva date biografice ale scriitorului Eginald Schlattner, preluate din eseul scris de domnul Ion N. Oprea din dorinţa de a scoate în evidenţă verticalitatea şi patriotismul demonstrat de personajul principal al eseului, care în perioada comunistă, deşi a avut mult de suferit, nu s-a lăsat doborât, ci din contră, a avut tăria de caracter, să refuze de a emigra în Germania, unde în mod cert, ar fi avut parte de un nivel de trai şi condiţii de scris mult superioare decât în România.

El a preferat să trăiască aici, alături de poporul român, în aceleaşi greutăţi materiale, simţindu-se dator să facă aceste sacrificii, din dragostea faţă de această ţară în care s-a născut şi pentru stima ce o poartă pentru oamenii din jurul său.

Şi după anul 1990, suferinţele preotului nu s-au terminat, dar de această dată, de altă natură şi anume datorită migraţiei masive ale saşilor în Germania, ei şi-au lăsat casele goale, motiv pentru care în localitatea Roşia unde slujeşte el, au mai rămas doar cinci saşi. Cu toate acestea el continuă să-şi facă datoria de preot în biserică, chiar dacă aşa cum a afirmat el: „Chiar atunci când sunt singur în biserică doar numai cu Dumnezeu şi cu îngerii, tot ţin slujba".

Personajul din acest eseu, îl putem considera ca un impuls moralizator pe care îl trimite domnul Ion N. Oprea, către unii din compatrioţii noştri, care atunci când călătoresc în străinătate, devin cei mai aprigi critici ai ţării noastre, uitând (dacă l-au avut vreodată) de sentimentele nobile de dragoste şi patriotism pe care trebuie să le avem cu toţii, faţă de ţara în care ne-am născut şi trăim.

Nu doresc să fiu catalogat ca un oponent al criticii, ci din contra consider că este o obligaţie cetăţenească de a critica cu vehemenţă orice derapaj pe care îl fac cei care ne guvernează, dar înainte de a-ţi critica ţara în exterior, fă-ţi întâi singur o analiză, ce ai făcut tu pentru a îndrepta ce nu este în regulă în societate, dar mai ales cu ce ai contribuit tu concret la bunul mers al acestei ţări.

Şi nu uita, dacă te îndeamnă conştiinţa să faci critici în exteriorul ţării, prezintă mai întâi interlocutorilor şi realizările făcute la noi în ultimii ani, că nu sunt puţine.

P.S. Cei 200 de iubitori de literatură ( mateloţii ) am urcat cu toţii pe vaporul botezat „CENACLUL - LITERAR - la distanţă, hai să-i zicem CENACLUL PRIETENIEI”, condus cu dăruire şi pricepere de „Patriarhul și Comandantul” Ion N. Oprea, ajutat de cei doi „secunzi", distinşii membri fondatori ai Cenaclului, profesor şi scriitor doamna Ana Dumitrescu şi domnul Constantin Hușanu, scriitor şi publicist, cu scopul de a călători împreună, spre TĂRÂMUL vast al literaturii, unde să descărcăm cât mai multe cărţi valoroase, care să umple rafturile librăriilor şi al bibliotecilor din ţară pentru a oferi cititorilor cea mai bună hrană pentru suflet - CARTEA.

27 august 2016

Publicat în volumul „Opinii. Verticale. Verticalitate!” de Ion N. Oprea, Editura Armonii Culturale, 310 pagini, 2017, p.117-131.

LUMI PARALELE DINCOLO ŞI DINCOACE

  Suntem în a doua decadă a lunii decembrie, perioadă în care a şi început febra pregătirilor pentru sărbătorile de Crăciun şi ale Anului Nou.

  Afară, trenează un ger uscat, fără pic de zăpadă, dar amplificat de un vânt puternic, care şuieră printre crengile copacilor, determinându-i pe locuitorii din cartier, să-şi grăbească paşii pentru a ajunge mai repede la căldura îmbietoare din apartamente.

  O decizie asemănătoare au luat-o şi plăpândele vrăbiuţe care au fost silite să plece la culcare mai devreme, neputând suporta vântul năprasnic, care le face imposibilă menţinerea lor pe crengile copacilor.

  Puterea vântului face ca sârmele de pe stâlpi să vibreze atât de puternic încât îţi creează impresia că în cel mai scurt timp se vor rupe.

  Pe această vreme, după ce mi-am terminat programul de după-amiază, în jurul orei 22, mă pregăteam să-l invit pe „moşul Ene” să mă însoţească în lumea viselor, care să-mi aducă un somn odihnitor refacerii potenţialului fizic pentru ziua următoare.

  Totuşi, un gând persistent nu mă lasă să adorm şi anume acela că de mai mult timp, sunt mereu cuprins de un sentiment misterios, care parcă vrea să-mi transmită faptul că, urmează să mi se întâmple ceva deosebit, dar fără să am nici un indiciu, dacă va fi de bine sau de rău.

Deodată, am fost cuprins de un sentiment de relaxare, urmată de o plăcută linişte sufletească, asemănătoare unei şedinţe de hipnoză.

Concomitent, în cameră a apărut o lumină puternică, pe care am considerat-o că provine de la farurile unei maşini din parcare.

Treptat, lumina s-a estompat, iar în locul ei a apărut o oglindă unde mi-am văzut propriul meu chip, dar nu pe cel actual care poartă în spate cei 74 de ani, ci înfăţişarea pe care o aveam în anii adolescenţei.

Chipul din oglindă mi se adresează cu aceeaşi voce ca şi a mea spunându-mi:

  - Nu te speria frate! Eu sunt dublura ta şi trăiesc într-un univers paralel cu Planeta Pământ, numită şi „Planeta albastră”, iar planeta mea se numeşte: „Planeta verde” şi ea este mult superioară din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic decât cea pe care te afli tu. Tehnologia avansată de la noi, ne-a permis nouă, celor de pe „Planeta verde”, să ne alegem înfăţişarea pentru orice vârstă dorim, dar vârsta reală este tot cea pe care o ai şi tu, cea de 74 ani. Odată cu tine m-am născut şi odată cu tine voi părăsi corpul material, iar sufletele noastre se vor întoarce la Dumnezeu, care va hotărî unde vom fi trimişi să începem o altă viaţă pe alte planete paralele din Univers.

Aceeaşi tehnologie avansată îmi dă posibilitatea mie de aţi face aceste vizite pentru a ne cunoaşte şi pentru a-ţi răspunde la unele întrebări pe care simt că doreşti cu ardoare de a mi le pune. Bineînţeles că voi face acest lucru în limita prerogativelor permise de conducătorii planetei mele. Aşa cum ţi-am spus încă de la sosire, din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic, „Planeta vede” este mult superioară decât cea pe care trăieşti tu. Din acest motiv, anticipez că eşti nerăbdător să afli mai multe despre organizarea și modul de viaţă de pe „Planeta verde”. Te anunţ însă că cele relatate de mine vor fi expuse sintetic şi nu în amănunţime, deoarece timpul şederii mele aici este strict limitat, iar unele dezvăluiri nu am permisiunea să le fac. Pentru a da o mai bună claritate discuţiei noastre, îţi propun ca pe tine să te apelez cu prenumele „MIR” (ceea ce reprezintă primele trei litere din numele nostru), iar tu pe mine cu apelativul „RIM” (primele litere citite invers). Odată ce aceste chestiuni au fost stabilite, aştept de la tine dragă „MIR”, prima întrebare.

  - Care este teoria formării Universului, privită din punctul de vedere al civilizaţiei mai avansate de pe „Planeta verde”?

  - MIR, spune-mi întâi, ce cunoşti tu despre acest subiect şi eu voi completa cu stadiul cercetărilor existente pe „Planeta verde”.

  - După cum cred că ştii, eu nu am pregătirea necesară pentru a aborda un astfel de subiect ştiinţific de asemenea importanţă. Am căutat însă să mă documentez despre teoria Big - Bang – ului, intrigat de faptul că această teorie neagă existenţa lui Dumnezeu şi tot ea este cea care a făcut posibilă apariţia teoriei evoluţioniste a lui Carles Darwin (1809 – 1882). Aşa am aflat că renumitul astronom Edwin Hubble (1889 – 1953) a susţinut faptul că: „în urmă cu 13,7 miliarde de ani Universul încă nu exista. A existat însă un punct de natură specială, o aşa numită singularitate, ceva fără dimensiuni, dar cu o energie infinită. La momentul „zero” acest punct a ieşit din starea lui de singularitate, (dar nu se ştie din ce cauză) şi a manifestat o uriaşă energie, printr-o inimaginabilă explozie. Din lectura acestei teorii, sunt convins de faptul că ea a fost formulată de astronomul Edwin Hubble, în urma unor istovitoare şi lungi experienţe ştiinţifice în laborator. Analizând însă fiecare cuvânt din această teorie, mi-am pus câteva întrebări de bună cuviinţă, la care nu am găsit şi răspunsurile lămuritoare şi anume:

1. Din ce era format acel punct de natură cu totul specială, fără dimensiuni, dar cu energie infinită? Era compus din materie?

2. Cum s-a calculat momentul “zero”. Exista în acea perioadă noţiunea de timp? De unde a acumulat acest punct (care nu avea dimensiune) o energie uriaşă, producând o inimaginabilă explozie în urma căreia s-a format Universul?

3. Neavând răspunsurile necesare (poate ele există dar nu le cunosc eu), pot să-mi formulez singur o concluzie asupra acestui subiect şi anume: Cercetările, făcute de oamenii de ştiinţă privind formarea Universului, au omis (cu voie sau fără voie) de a nu lua în calcul şi existenţa Creatorului pe care îl numim Dumnezeu.

4. Într-o logică umană, este imposibil să convingi pe cineva de faptul că, din nimic s-a format un punct (fără dimensiuni) dar care deţinea o energie infinită.

5. Dacă cercetarea Universului s-ar fi pornit prin acceptarea existenţei lui Dumnezeu, atunci toate elementele nelămurite, existente în teoria Big - Bang – ului, ar fi fost cu certitudine clarificate. Dumnezeu este singurul care a fost în măsură să producă în acel moment „zero” o inimaginabilă explozie, cu o energie infinită, în vederea formării Universului. Tot El, mai târziu, a admis că pe o anumită planetă, să creeze fiinţa umană, împreună cu celelalte vieţuitoare şi cu întreaga natură vegetală, aşa cum este descris în Biblie la capitolul 1 „Facerea”.

6. Prin emiterea acestui punct de vedere, nu înseamnă că eu doresc a ignora importanţa cercetărilor făcute de oamenii de ştiinţă privind formarea Universului. Din contra, tot Dumnezeu este cel care a decis ca în timp şi în mod gradual din generaţie în generaţie, el să aleagă anumiţi oameni pe care să-i înzestreze cu o inteligenţă superioară (oamenii de ştiinţă), care prin cercetările lor, locuitorii planetei să cunoască cât mai mult din misterul şi complexitatea acestui Univers.

- Dragă „MIR”, dezbaterea acestei probleme ne-a consumat foarte mult timp, din cel care mi s-a acordat să te vizitez, dar îţi pot spune că toată interpretarea făcută de tine este corectă. De aceea, pentru ca sosirea mea să-ţi fie benefică şi să-ţi poată crea o imagine, măcar succintă despre viaţa pe care o trăiesc eu pe „Planeta verde” în comparaţie cu cea de pe „Planeta albastră” pe care trăieşti tu, în continuare voi aborda şi alte teme care te vor interesa. Pe „Planeta verde” viaţa ştiinţifică, socială, economică şi în primul rând cea morală, este cu cel puţin un pas înaintea vieţii pe care o trăiţi voi pe „Planeta albastră” şi acest lucru se datorează în primul rând faptului că toţi locuitorii planetei noastre, au avut parte de un adevărat miracol, atunci când într-o zi, pe care noi am numit-o „Ziua Purificării”, prin voinţa lui Dumnezeu, din gândirea noastră a dispărut orice gând malefic, de răutate şi agresivitate, iar în compensaţie am fost înzestraţi (pentru totdeauna) cu o gândire pozitivă, plină de lumină, unde nu mai au acces decât sentimente de bunătate, înţelegere, ajutorare şi frăţietate. Ca urmare a acestei transformări, într-un timp scurt, conducătorii tuturor statelor pe „Planeta verde” s-au întâlnit într-o „Conferinţă planetară”, unde au hotărât în unanimitate şi irevocabil, ca toate conflictele existente să fie eliminate. Concomitent s-a decis ca de urgenţă, să se distrugă tot arsenalul de arme nucleare care punea în pericol existenţa planetei. S-a hotărât ca imensele fonduri alocate cursei înarmărilor nucleare să fie redistribuite către fiecare ţară, în funcţie de mărimea ei şi de necesităţi, în vederea asigurării unei vieţi îndestulătoare, fiecărui locuitor al planetei, în care să fie cuprinse prioritar următoarele domenii:

• Sănătate
• Învăţământ
• Cultură
• Social
• Administrativ

În domeniul sănătăţii, vor fi alocate fondurile necesare dezvoltării şi cercetării unor noi medicamente cu eficienţă sporită în tratarea şi eradicarea maladiilor. Toate serviciile medicale necesare pentru tratarea bolnavilor, vor fi acordate gratuit de către statul respectiv, tuturor cetăţenilor, indiferent de vârstă, rasă, sex sau poziţie socială. Tot personalul corpului medical, va manifesta aceeaşi atenţie, grijă şi determinare profesională în tratarea tuturor bolnavilor. Toate salariile personalului medical, începând cu cel al profesorilor universitari, medici, asistenţi şi îngrijitori, vor fi acordate în funcţie de pregătirea şi importanţa funcţiei pe care o deţine fiecare, în aşa fel ca veniturile fiecăruia să le asigure un trai îndestulător pentru el şi familia sa. Toate spitalele indiferent de mărimea acestora vor fi dotate cu aparatură medicală de ultimă generaţie. Se vor construi spitale noi şi vor fi reparate şi modernizate cele vechi, aducându-le la un înalt standard de funcţionare, în aşa fel ca să se asigure fiecărui bolnav o cameră separată, dotată cu aparatura medicală necesară şi cu grup sanitar individual. Pentru o tratare eficientă a bolnavilor, se va utiliza toată gama de medicamente pentru afecţiunea pe care o are fiecare şi să nu existe reţineri pentru a se folosi medicamentele care au preţurile cele mai mari, dacă ele pot contribui la o însănătoşire mai rapidă. Toate hotărârile expuse mai sus, care au fost luate pe „Planeta verde”, în domeniul înarmării nucleare şi în domeniul sanitar, la acea dată care urmau să se pună în practică în viitor, ele în momentul de faţă sunt realităţi. 

- Prin comparaţie cu cele două teme prezentate de mine mai sus şi anume, cursa înarmării nucleare şi domeniul sănătăţii, să vedem ce se întâmplă pe „Planeta albastră” pe care locuieşti tu frate „MIR”.

- De la terminarea celui de al II-lea Război mondial, toate ţările, dar în special marile puteri, prin conducătorii lor, au început o cursă de înarmare nucleară, într-un ritm de neimaginat, ajungându-se ca în prezent, aceste arme dacă ar fi folosite, ar distruge 3-4 planete de mărimea „Planetei albastre”. În timp ce în cursa înarmării se folosesc sume fabuloase, greu de cuantificat, milioane de oameni de pe planetă mor de foame. Ce se întâmplă cu raţiunea acestor conducători, care sunt atât de determinaţi în dezvoltarea, cercetarea şi producerea unor arme nucleare şi chimice din ce în ce mai sofisticate, în loc să folosească aceste fonduri în eliminarea foametei pe întreaga planetă? Dacă ne gândim cât de fragilă este fiinţa umană, care poate fi omorâtă şi dintr-o palmă, atunci pentru ce sunt necesare aceste arme? Este de neînţeles ipocrizia şi cinismul manifestat de “marii conducători” ai planetei, care periodic se întâlnesc la fel de fel de Conferinţe mondiale pe această temă şi unde se prefac că sunt îngrijoraţi de soarta celor care mor de subnutriţie, alocând în final cu multă zgârcenie fonduri nesemnificative, care nu vor putea să rezolve niciodată această dramatică situaţie. Şi cinismul nu se opreşte aici, dacă ţinem cont de situaţia existentă în unele ţări sărace, unde criza foametei este permanent şi pe anumite criterii politice, diferite formaţiuni îşi dispută conducerea ţării, provocând războaie interne, iar înarmarea acestor beligeranţi se face tot de către conducătorii ţărilor superdezvoltate.

Iată o dovadă a unei lozinci perfide “grija faţă de om”, oferindu-i două opţiuni prin care să moară: ori de foamete, ori prin împuşcare. Aceşti mari conducători ai planetei noastre, se cred nemuritori şi deoarece sunt avizi să acapareze cât mai multă putere, să cucerească cât mai multe teritorii şi să acumuleze averi fabuloase pentru ei şi familiile lor, dar omit un lucru esenţial şi anume: Dumnezeu ne-a făcut din iubire, dându-ne însă libertatea ca tot prin iubire, să trăim cu toţii în armonie şi prin contribuţia fiecăruia să ne aducem aportul la înfrumuseţarea acestei planete făcând din ea o parte a “Paradisului ceresc”.

- Atunci când şi conducătorii voştri, vor primi din partea lui Dumnezeu (la fel ca cei de pe „Planeta verde”) o gândire pozitivă plină de lumină în „Ziua purificării”, vor conştientiza şi regreta faptul că, au irosit timp îndelungat din viaţă sub influenţa unei gândiri malefice, în urma căreia oameni de pe toată planeta au avut de suferit. Pentru a-şi spăla o parte din păcate, ei vor decide ca în timpul ce le-a mai rămas din această viaţă, să se dedice în totalitate pentru asigurarea bunăstării tuturor oamenilor, într-un climat de armonie, fericire şi pace sufletească, dorindu-şi în final să ajungă în faţa lui Dumnezeu cu cea mai importantă virtute, iubirea faţă de oameni. Despre sectorul de sănătate, pe care îl aveţi voi pe „Planeta albastră”, se poate spune în termeni medicali că acest sector este aproape de colaps din următoarele motive:

Alocarea unor fonduri anuale de către guverne, insuficiente pentru asigurarea unei baze materiale corespunzătoare, începând cu clădirile spitalelor care se prezintă în cea mai mare parte improprii desfăşurării actului medical (cu mici excepţii în câteva spitale din oraşele mari), urmată de existenţa unei aparaturi medicale vechi, uzate şi neperformante, salarizarea personalului medical necorespunzătoare (profesori universitari, medici, asistente şi infirmiere) şi nu în ultimul rând criza perpetuă de asigurare a medicamentelor necesare tratării tuturor formelor de boli. Din aceste motive , în ultimii ani a început un exod îngrijorător de personal medical calificat care pleacă în alte state din U.E. unde sunt salarizaţi de 10-12 ori mai mult decât în România. Cu toate că în ultimii ani numărul persoanelor care necesită tratamente medicale s-au triplat, numărul spitalelor a scăzut, prin închiderea unora, în special din localităţile mici. Era de aşteptat, ca decidenţii care conduc sistemul sanitar, să înveţe ceva din vizionarea filmului (premiat) „Moartea domnului Lăzăroiu” şi în consecinţă să întreprindă o serie de măsuri urgente, pentru ca în viitor astfel de cazuri să nu se mai repete, în care bolnavii să nu mai fie plimbaţi de la un spital la altul (sau de la o clinică la alta) ajungând ca ei să decedeze pe traseu din această cauză. Trebuie să fiu onest şi să recunosc faptul că, în regimul comunist a existat o preocupare mai benefică privind siguranţa sanitară și alimentară. Atunci exista o disciplină severă, în acest domeniu prin existenţa unităţilor de „Sanepid”, care aveau în atribuţie de a lua zilnic probe de la sursele de apă, produsele de carne, ouă, dar şi de la mâncarea gătită în restaurante şi cantine. Faptul și că atunci, nu exista fenomenul de a introduce în ţară, fructe şi legume în mod fraudulos. Toate produsele importate erau analizate din punct de vedere sanitar. Recent ministrul de resort a recunoscut cu nonşalanţă faptul că din toate produsele importate sunt verificate doar într-un procent de 10 %. În consecinţă întreaga populaţie este expusă la maximum de a contacta oricând orice fel de boală, în urma consumului de produse care depăşesc limitele admise de chimicale şi conservanţi, ori care sunt purtătoare a unor bacterii care pot provoca diferite epidemii. Goana diabolică a unor indivizi de a exporta cu bună ştiinţă aceste produse nocive sănătăţii oamenilor, îi putem încadra în categoria criminalilor. Tot din aceeaşi categorie, fac parte şi comercianţii din ţară, care sunt părtaşi la aceste infracţiuni, prin complicitatea de a eluda legile comerciale şi legile de siguranţă sanitară.

- Dragă „MIR”, remarc cu regret că timpul ce mi-a fost acordat de a te vizita, se apropie de sfârşit, sunt mulţumit însă că în această scurtă vizită am reuşit să abordăm trei teme foarte importante din viaţa pe planeta în care locuieşti tu şi anume: formarea Universului, înarmarea nucleară şi domeniul sănătăţii.

- Frate „RIM”, să ne rugăm împreună la bunul Dumnezeu, ca într-un viitor apropiat şi noi locuitorii de pe „Planeta albastră” să putem beneficia de o profundă transformare intelectuală şi spirituală, cu ocazia sosirii „Zilei purificării” aşa cum aţi avut-o şi voi pe „Planeta verde”. Atunci s-ar putea ca eu să-ţi întorc această vizită şi să fiu oaspetele tău pe planeta paralelă pe care locuieşti tu.

Mă uit la ceas şi observ că mi-au mai rămas câteva minute până la despărţire şi luând în calcul faptul că discuţia noastră s-a axat pe subiecte importante, dar neplăcute în ceea ce priveşte evoluţia lor, doresc ca în final să-ţi povestesc o întâmplare care s-ar putea să te încânte. Există un personaj, am putea spune pitoresc, care este foarte mediatizat pe toate posturile de televiziune. Este vorba de acel cetăţean care cu câţiva ani în urmă, avea o frumoasă şi respectată profesie şi anume cea de cioban, fiind proprietarul a peste 1000 de oi. Această profesie îi aducea anual un venit consistent, care îi asigura lui şi familiei sale un trai îndestulător. Nu se ştie din ce cauză, ciobanul „CÂRLAN” îşi vinde întreaga turmă (spre nemulţumirea oiţelor) şi banii luaţi s-a gândit să-i investească în afaceri cu terenuri (de cele mai multe ori cu metode neortodoxe), dar şi în afaceri cu jucători de fotbal. Cu toate că el avea un grad de cultură modest, Dumnezeu l-a înzestrat cu o inteligenţă nativă şi cu o oarecare carismă. În scurt timp cu aceste două atuuri, a reuşit să devină un important speculator de terenuri şi clădiri, cumpărând suprafeţe mari la preţuri derizorii (de 2-3 eu/mp) şi revânzându-le la preţuri de sute de eu/mp. Bineînţeles că la toate aceste tranzacţii primea informaţii şi sprijin din partea unor persoane cu funcţii importante atât pe plan local dar şi naţional, care şi aceştia la rândul lor se înfruptau serios din aceşti bani pentru ajutorul acordat lui Ciobănel. Şi aşa s-a trezit personajul nostru, că peste noapte, fără prea mult efort fizic sau intelectual, a devenit unul din „milionarii de carton” născuţi după revoluţia din 1989.

Această înavuţire peste noapte, a reuşit să-l transforme dintr-un modest crescător de oi, într-un personaj infatuat care a început să poarte îmbrăcăminte de la cele mai în vogă firme şi să-şi cumpere cele mai scumpe mărci de maşini pentru care cheltuia mii de euro. Şi conform proverbului: „prost să fii noroc să ai”, la avalanşa de euro care i-au intrat în conturi, au început să mai curgă sume importante din activitatea fotbalistică prin vânzarea – cumpărarea de jucători, dar şi prin trucarea unor meciuri. Tot un proverb românesc spune că: „prostul dacă nu e şi fudul, parcă nu e prost destul” şi aşa se face că personajul nostru, când s-a văzut cu magaziile (conturile) pline de euro, a început să tindă la funcţii mai înalte (chiar dacă nu avea pregătirea necesară), printre care şi cea de deputat în Parlamentul ţării. Pentru a-şi îndeplini şi această dorinţă, a început să se intereseze de la anumiţi politicieni mai vechi (un pic corupţi), care sunt paşii de urmat în atingerea acestui vis. I s-a explicat că singura condiţie este să cotizeze sume importante în euro, către conducerea partidului care îl va susţine, trecându-l pe un loc eligibil în lista cu candidaţi pentru funcţia de deputat. El în naivitatea lui a întrebat: „Dar nu se cere şi o anumită pregătire, o anumită experienţă?”. A primit un răspuns care l-a făcut fericit: „Lasă că sunt destui proşti în Parlament şi cu unul în plus nu-i niciun bai”.

 Zis şi făcut. Ciobănel al nostru, îmbrăcat nu la „patru ace” ci la zece, însoţit de o armată de jurnalişti, vânătoare de can - canuri şi rating, urmărindu-l să-l filmeze pentru a-l introduce pe toate posturile de televiziune, a intrat în parlament. Şi să-l vezi (şi să te cruceşti) pe rătăcitul deputat, cum păşea pe culoarele lungi ale Parlamentului, infatuat şi zâmbitor (ca să dea bine la TV), schimbându-şi mersul prin aruncarea pieptului înainte, umerii duşi în spate, legănându-şi mâinile şi picioarele în ritm de dans. Confraţii parlamentari, cunoscând faptul că deputatul Ciobănel şi-a manifestat încă din perioada când era crescător de oi, aptitudini juridice, prin emiterea unor legi (nescrise) în legătură cu perioada în care trebuie tunse oile sau la ce dată şi la ce greutate să fie sacrificaţi mieii înainte de sărbătorile de Paşte, aceştia au hotărât să-l aleagă membru în Comisia juridică a Parlamentului. Personajului nostru îi mergea atât de bine în viaţă, încât a început să se creadă un fel de „rege” sau mai bine zis un reprezentant a lui „Mesia” pe pământ.

În acest scop şi-a cumpărat un palat pe care l-a împodobit cu foiţă de aur, şi-a confecţionat un tron, pe care îşi odihnea „corpul ostenit de atâta muncă”, tron care l-ar fi impresionat şi pe domnitorul Ştefan - cel - Mare. Aici în palat îşi primea supuşii sau prietenii de afaceri, unde le oferea câte o şampanie de colecţie sau alte băuturi rare.

Ciobănel, ca om din popor, a primit din copilărie de la părinţii săi, o educaţie religioasă şi de aceea el a considerat că, toate reuşitele lui din viaţă se datorează credinţei pe care o are în Dumnezeu. Dar dacă pe oameni îi poţi minţi cu uşurinţă, nu acelaşi lucru este posibil şi faţă de Dumnezeu. Creatorul a simţit faptul că, Ciobănel, deşi umblă cu citate din Biblie, el mai mult mimează această credinţă şi o foloseşte pentru a se infatua şi induce celor din jur ideea că el este un fel de protejat al său. Fostul păstor, a crezut că dacă din banii obţinuţi prin metode neortodoxe, împarte diferite sume pentru ajutorarea familiilor aflate în nevoi, atunci Dumnezeu îl va ierta de păcatele grave comise în agoniseala averii sale. Nu s-a gândit niciodată însă, că poate sărăcia acelor familii, i se datorează şi lui, deoarece o parte din sumele care i-au intrat în conturi (nelegal), trebuiau să se regăsească în bugetul ţării, de unde aceste familii nevoiaşe să fie ajutate cu mai multă eficienţă. Drept consecinţă, Dumnezeu, în înţelepciunea sa, a hotărât că este momentul să-l trezească pe Ciobănel la realitate, arătându-i că, necinstea, minciuna şi infatuarea constituie păcate grave şi că ele trebuie pedepsite. Urmarea a fost că oamenii legii i-au cercetat faptele, l-au judecat şi l-au trimis la închisoare pentru ilegalităţile comise. În timpul detenţiei, a început să se căiască pentru modul cum s-a comportat în societate şi la eliberare a promis că va deveni o persoană corectă şi va renunţa definitiv de a duce în continuare o viaţă duplicitară. O viaţă de mare credincios, iar în realitate el rămânând plin de păcate. A promis că nu va mai dori să fie în atenţia jurnaliştilor şi să apară pe ecranele televizoarelor, dar promisiunea nu a ţinut decât trei zile.

- Şi totuşi dragă frate „MIR”, destinul lui Ciobănel s-a modificat radical pe „Planeta verde”. Mă bucur că am posibilitatea, să fii tu prima persoană care află cu anticipaţie, modul cum s-a transformat Ciobănel după ce a avut loc „Ziua purificării”. După acest eveniment, a conştientizat faptul că, până la această dată a dus o viaţă spirituală plină de păcate, punând mai presus dragostea de bani, înavuţire şi mărire decât dragostea către Dumnezeu.

•   În vederea purificării, a luat următoarele măsuri:

1. Timp de 40 de zile a stat pe muntele Athos, în post negru şi rugăciune.

2. Şi-a cumpărat 3000 de oi şi a amenajat o stână modernă, revenind astfel la profesia lui de bază unde a trăit cândva adevărata lui fericire în smerenie, modestie şi bunătate.

3. Totodată a lichidat toate conturile bancare, oprindu-şi o sumă modestă pentru necesităţile familiei.

4. A înfiinţat o fundaţie umanitară, în contul căreia a depus o sumă consistentă şi care îi poartă numele: „Ciobanul nemilos”. Fundaţia are ca principal obiectiv ajutorarea copiilor bolnavi de cancer, a celor care necesită operaţii costisitoare în străinătate precum şi a bătrânilor bolnavi şi singuri.

5. A donat statului „Palatul” pentru a fi utilizat în deschiderea unui muzeu.

6. A renunţat la toate autoturismele scumpe. Pentru a se deplasa cu oile la păscut şi-a cumpărat un măgar, iar atunci când vine în capitală (destul de rar) circulă numai cu mijloacele de transport în comun.

7. În fiecare toamnă, pune brânza în putinele de brad şi le donează la casele de bătrâni şi centrele de copii abandonaţi.

8. Înainte de sărbătorile de Paşte, distribuie gratuit câte un miel la familiile cu mulţi copii, iar soţia lui pregăteşte la cuptor cozonaci şi pască care însoţeşte carnea de miel.

9. A renunţat complet la aparatele de televizor, oprindu-şi numai un aparat de radio, la care ascultă numai postul creştin ortodox „Trinitas”.

10. Singura pasiune de care nu a reuşit să scape în totalitate, este cea pentru fotbal. Din când în când simte nevoia de a da cu piciorul într-o minge. Pentru a-şi satisface această dorinţă şi-a confecţionat o minge „ecologică” din piele de oaie umplută cu lână şi în momente de relaxare îşi improvizează o poartă din pietre şi exersează cu tenacitate lovituri de la 11 m.

- Dragă „MIR” la următoarea noastră întâlnire, tot la tine, sau poate la mine, te voi pune la curent şi cu alte lucruri interesante. Rămâi cu bine!

După această urare am auzit pendulul din living că a sunat ora cinci, uitându-mă prin casă nu am văzut pe nimeni şi nici o urmă care să-mi arate că ar fi fost cineva la mine. Mă simt şi acum nedumerit dacă a fost vis sau realitate. Dumneavoastră, ce credeți?

•  24 februarie 2016
• Publicat în cartea „Dincoace... Dincolo... Respectul!” de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2016, p.413-424,total 536 pagini.

DINCOLO - DINCOACE - RESPECT

De vârste, profesii şi caractere diferite, dar având un numitor comun, cel al dragostei faţă de literatură, membrii Cenaclului literar - la distanţă, au trăit recent un sentiment de împlinire şi satisfacţie, odată cu apariţia celei de a zecea carte din ciclul antologii, poezie și proză scurtă, pe o temă dată, ultima intitulată: „Dincoace... Dincolo... Respectul!”.

Înfiinţarea Cenaclului literar este opera celor trei personalităţi de marcă ale culturii noastre, pe care îi citez într-o ordine aleatorie astfel: domnul Ion N. Oprea, scriitor, jurnalist şi publicist; distinsa doamnă profesor şi scriitor Ana Dumitrescu şi cunoscutul scriitor şi publicist Constantin Hușanu. Tot domniile lor se ocupă de lansarea tematicilor pentru apariţiile viitoare de noi cărţi, dar şi de tehnoredactarea şi editarea lor.

Din lecturarea cărţii citate, deosebit de important mi s-a părut eseul scris de domnul Ion N. Oprea pe care l-a intitulat: „Satul va rămâne matca spiritualităţii româneşti-ortodoxe, în care ne este prezentată o personalitate interesantă şi complexă, care face parte din viaţa noastră culturală şi anume preotul-luteran şi scriitor domnul EGINALD HORBERT SCHLATTNER - cetăţean român de etnie germană.

Încă din tinereţe, destinul acestuia s-a confruntat cu o dramă în familia sa, atunci când, după 23 august 1944, tatăl său Felix Schlattner a fost deportat împreună cu alţi saşi din Transilvania, de către autorităţile comuniste în Rusia Sovietică.

În perioada 1952-1953 el urmează cursurile teologice la Institutul din Cluj, apoi cele de matematică şi hidrologie, iar în anul 1957, înainte de a-şi susţine examenul de stat, este arestat şi condamnat la doi ani de închisoare împreună cu alţi scriitori de etnie germană. După eliberare, autorităţile comuniste, pentru a scăpa de o persoană incomodă, îi propune să emigreze în Germania. A refuzat cu tărie această ofertă spunând că: „M-am născut în această ţară, de această ţară sunt legat sentimental, iubesc frumuseţile ei naturale, dar în special bunătatea oamenilor din jurul meu.”

Şi după anul 1990, a continuat să se dedice profesiei de preot, dar fără să neglijeze pe aceea de scriitor, iar anul 1998 i-a adus satisfacţia de a i se publica primul său roman intitulat: „Cocoşul decapitat” publicat în Austria şi tradus în opt limbi. După acest roman s-a scris şi un scenariu de film, o coproducţie romano - germano - austriacă și ungară.

Au urmat alte două romane foarte bine primite de către specialişti şi de publicul cititor de la noi şi din alte ţări.

Pentru activitatea lui de scriitor a fost numit de guvernul nostru în anul 2002, ,,Ambasador Cultural al României”, iar în anul 2012, este inclus în antologia bilingvă „Scriitori germani din România - după 1945”, care a apărut la editura Cartea veche.

Am reprodus câteva date biografice ale scriitorului Eginald Schlattner, preluate din eseul scris de domnul Ion N. Oprea din dorinţa de a scoate în evidenţă verticalitatea şi patriotismul demonstrat de personajul principal al eseului, care în perioada comunistă, deşi a avut mult de suferit, nu s-a lăsat doborât, ci din contră, a avut tăria de caracter, să refuze de a emigra în Germania, unde în mod cert, ar fi avut parte de un nivel de trai şi condiţii de scris mult superioare decât în România.

El a preferat să trăiască aici, alături de poporul român, în aceleaşi greutăţi materiale, simţindu-se dator să facă aceste sacrificii, din dragostea faţă de această ţară în care s-a născut şi pentru stima ce o poartă pentru oamenii din jurul său.

Şi după anul 1990, suferinţele preotului nu s-au terminat, dar de această dată, de altă natură şi anume datorită migraţiei masive ale saşilor în Germania, ei şi-au lăsat casele goale, motiv pentru care în localitatea Roşia unde slujeşte el, au mai rămas doar cinci saşi. Cu toate acestea el continuă să-şi facă datoria de preot în biserică, chiar dacă aşa cum a afirmat el: „Chiar atunci când sunt singur în biserică doar numai cu Dumnezeu şi cu îngerii, tot ţin slujba".

Personajul din acest eseu, îl putem considera ca un impuls moralizator pe care îl trimite domnul Ion N. Oprea, către unii din compatrioţii noştri, care atunci când călătoresc în străinătate, devin cei mai aprigi critici ai ţării noastre, uitând (dacă l-au avut vreodată) de sentimentele nobile de dragoste şi patriotism pe care trebuie să le avem cu toţii, faţă de ţara în care ne-am născut şi trăim.

Nu doresc să fiu catalogat ca un oponent al criticii, ci din contra consider că este o obligaţie cetăţenească de a critica cu vehemenţă orice derapaj pe care îl fac cei care ne guvernează, dar înaite de a-ţi critica ţara în exterior, fă-ţi întâi singur o analiză, ce ai făcut tu pentru a îndrepta ce nu este în regulă în societate, dar mai ales cu ce ai contribuit tu concret la bunul mers al acestei ţări.

Şi nu uita, dacă te îndeamnă conştiinţa să faci critici în exteriorul ţării, prezintă mai întâi interlocutorilor şi realizările făcute la noi în ultimii ani, că nu sunt puţine.

P.S. Cei 200 de iubitori de literatură ( mateloţii ) am urcat cu toţii pe vaporul botezat „CENACLUL - LITERAR - la distanţă, hai să-i zicem CENACLUL PRIETENIEI”, condus cu dăruire şi pricepere de „Patriarhul și Comandantul” Ion N. Oprea, ajutat de cei doi „secunzi", distinşii membri fondatori ai Cenaclului, profesor şi scriitor doamna Ana Dumitrescu şi domnul Constantin Hușanu, scriitor şi publicist, cu scopul de a călători împreună, spre TĂRÂMUL vast al literaturii, unde să descărcăm cât mai multe cărţi valoroase, care să umple rafturile librăriilor şi al bibliotecilor din ţară pentru a oferi cititorilor cea mai bună hrană pentru suflet - CARTEA.

27 august 2016

Publicat în volumul „Decaniada antologiilor. Vis împlinit”, antologie, coordonator Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2016,384 de pagini, p.190-192.

FAMILIA CREŞTINĂ GARANŢIA CONTINUITĂŢII VIEŢII

Înainte de a aborda subiectul privind familia creştină, este mai întâi necesar de a vedea care este etapa premergătoare întemeierii unei familii şi mă refer în acest sens la nunta tradiţională la români.

Nunta face parte din cele mai fericite evenimente din viaţa a doi tineri, atunci când ei îşi mărturisesc reciproc iubirea şi decid ca toată viaţa să o parcurgă împreună ca soţ şi soţie.

  Următorul pas îl face băiatul care se adresează părinţilor săi, informându-i despre intenţia de a se căsători şi care este aleasa inimii lui, rugându-i să-l sprijine în acest demers.

  Dacă părinţii sunt de acord, atunci ei decid ca împreună cu băiatul lor să se deplaseze la domiciliul părinţilor fetei pentru a o cere în căsătorie. Dacă şi părinţii fetei sunt de acord, aceştia stabilesc locul şi data nunţii, după care îşi caută naşii de cununie. Naşii de cununie au un rol foarte important la organizarea nunţii, ei fiind consideraţi ca “părinţii spirituali" ai celor doi tineri. Naşii sunt informaţi de către tineri despre data şi locul în care doresc să aibă loc sărbătorirea nunţii, însă naşii au posibilitatea să facă anumite modificări privind organizarea acestui eveniment. Naşul este acela care are obligaţia de a suporta cheltuielile cu voalul miresei, coroniţa, lumânările şi plata slujbei religioase. Alegerea rochiei de mireasă o face naşa împreună cu mireasa şi tot ea va ajuta la îmbrăcarea miresei. În unele zone este obiceiul ca mirele să facă diferite cadouri naşilor constând în materiale de stofă, materiale de rochii etc. Mirele are sarcina de a cumpăra buchetul de flori al miresei şi a naşei.

  Un rol special în desfăşurarea nunţii îl au şi cavalerii de onoare şi domnişoarele de onoare. Cavalerii sunt cei care împreună cu un bărbat “bun de gură" (Vornicel), se deplasează la casele gospodarilor, cinstindu-i cu vin şi convingându-i să participe la nuntă. Tot ei sunt aceia care angajează lăutarii şi pornesc alaiul de nuntă, în timp ce domnişoarele de onoare participă la îmbrăcarea miresei şi ţinerea trenei rochiei de mireasă.

O importanţă deosebită o constituie oficierea religioasă a căsătoriei celor doi tineri în Biserică, unde preotul ţine o slujbă specifică acestui eveniment, în prezenţa mirilor, naşilor, părinţilor mirelui şi ai miresei, secondaţi de membrii de familie, prieteni şi cunoscuţi.

  În Biserica Ortodoxă, căsătoria este una din cele şapte sfinte taine. Ea are rolul de a uni un bărbat cu o femeie, printr-o uniune veşnică în faţa lui Dumnezeu şi pentru a-l urma pe Hristos şi învăţăturile sale din Evanghelie. Sfinţenia căsătoriei este afirmată de însuşi Isus Hristos prin prezenţa sa la nunta din Cana Galilei.

După oficierea căsătoriei la Biserică, alaiul în frunte cu mirii şi naşii, urmaţi de rude şi prieteni se deplasează la locul petrecerii în cinstea căsătoriţilor şi unde îi aşteaptă şi ceilalţi meseni. Se servesc mâncăruri tradiţionale româneşti, se bea vin şi ţuică şi masa se încheie cu tortul miresei şi o cupă de şampanie. În tot acest timp lăutarii întreţin atmosfera de bucurie şi sărbătoare invitând pe meseni la dans. Spre final mesenii dau bani sau cadouri mirilor urându-le să aibă casă de piatră, spor în toate, dragoste veşnică şi copii cât mai mulţi.

În mediul sătesc, nunta constituie un eveniment de bucurie şi sărbătoare pentru întreaga localitate, şi va dăinui în memoria tuturor participanţilor pe tot parcursul vieţii lor.

Se constată faptul că, în ultimii ani, dar mai accentuat după evenimentele din decembrie 1989, o parte din obiceiurile de nuntă moştenite de la înaintaşii noştri, treptat încep să dispară prin manelizarea lor, sau prin preluarea unor obiceiuri de la alte popoare, din alte ţări, unde s-au dus să muncească o parte din conaţionalii noştri.

După căsătoria civilă şi cea religioasă, odată cu terminarea nunţii, tinerii căsătoriţi au intrat în marea familie creştin-ortodoxă.

Pentru a afla mai întâi care este poziţia Bisericii Ortodoxe despre familia creştină, am extras câteva pasaje dintr-un articol intitulat: "Familia creştină - un templu sfânt, în care se depozitează plinătatea virtuţilor creştine" scris de Protopop Lector Superior Dr. Octavian Mosin, din care redăm în continuare câteva opinii:

 a) “Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, a fost dată de Dumnezeu primilor oameni (Adam şi Eva) în Rai: “Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Facerea 2-18) Astfel a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam şi i-a binecuvântat zicând: ”Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul".(Facerea 1-28)

 b) “Familia se constituie prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie. În spiritul învăţăturii creştine, caracteristicile esenţiale ale căsătoriei sunt unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea între soţi. Scopul căsătoriei creştine este perpetuarea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrânării şi mai ales comuniunea întru iubire a celor doi, care-şi transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.”

 c) “Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim atâtea resurse de răbdare, de iubire şi de jertfire ca la părinţi.”

 d) “Biserica ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei creştine, deoarece de aceasta depinde nu doar bunăstarea unei perechi, ci şi cea a comunităţii umane în general. Familia se întemeiază nu numai prin necesitatea interioară de a trăi în comunitate, ci şi prin comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte. De aceea Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană."

 e) “În sânul familiei se naşte un ansamblu de relaţii interpersonale: paternitate, maternitate, filiaţie, fraternitate şi prin care fiecare persoană este introdusă in familia "umană" şi în familia lui Dumnezeu care este Biserica.

 Căsătoria şi familia creştină zidesc Biserica. Astfel, Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica.” În acelaşi timp soţii devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viaţă unei alte persoane umane. Astfel, în timp ce se dăruiesc unul altuia, soţii dau dincolo de ei înşişi o fiinţă reală, copilul, care este o reflectare vie a dragostei lor, semn permanent al unităţii lor conjugale şi sinteza vie şi nedespărţită de fiinţa lor, de tată şi de mamă.

 În concluzie poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de familia creştină, ne arată că ea este singura entitate care contribuie la continuarea vieţii pe această planetă, îndeplinind porunca Lui Dumnezeu”.

 Este cunoscut faptul că, în ceea ce priveşte familia creştină, dintotdeauna ea a fost asaltată de o serie de pericole, atât din interiorul ei, dar şi din exterior. Printre pericolele interioare care conduc la destrămarea unei familii menţionăm: adulterul, divorţul şi migraţia. Iar dintre cele exterioare, mass-media, concubinajul şi homosexualitatea.

 1. Adulterul : este atunci când în sânul familiei intervine trădarea unuia dintre soţi şi anume legătura nepermisă a unui bărbat căsătorit cu o altă femeie sau a soţiei cu un alt bărbat decât soţul ei. De cele mai multe ori pasul următor al cuplului este acţiunea de divorţ.

 2. In afară de motivul de adulter, divorţul mai poate surveni şi din multe alte motive din care menţionăm doar câteva: o căsătorie făcută din interes fără o dragoste reciprocă, intervenţia neoportună a părinţilor în viaţa cuplului, alcoolismul, lipsa de comunicare între cei doi soţi şi nu în ultimul rând lipsurile materiale în special la familiile tinere.

 3. Migraţia este un fenomen care a afectat şi afectează integritatea unei familii, mai ales in ţara noastră după anul 1990 când s-a permis să se circule liber în Uniunea Europeană. Pentru a mai scăpa de sărăcie, foarte mulţi concetăţeni de-ai noştri au plecat să muncească în alte ţări, cu un nivel de trai mai ridicat, lăsându-şi acasă soţia sau soţul să aibă grijă de copii şi de gospodărie. Statisticile arată că în prezent sunt peste 3,5 milioane de români plecaţi să muncească în străinătate. Sunt multe cazuri când în parte dintre aceste familii, ambii soţi au plecat să muncească în străinătate lăsându-şi copiii în seama bunicilor sau a altor rude. Copiii sunt cei care suferă cel mai mult din lipsa părinţilor, fiind lipsiţi de afecţiunea lor, de sfatul şi de educaţia necesară. Presa a semnalat de multe ori faptul că, o parte din copiii al căror părinţi lipsesc pe perioade mai mari şi care au sensibilitate afectivă mai dezvoltată, au intrat în depresie şi s-au sinucis lăsându-i pe părinţi să-şi trăiască această dramă toată viaţa. Şi atunci ne putem întreba: poate compensa viaţa unui copil cu câștigul unei sume de bani oricare ar fi ea? Răspunsul nu poate fi decât unul singur - NU-.

 Pe de altă parte, atunci când unul dintre soţi rămâne acasă , iar celălalt este plecat la muncă în străinătate, absenţa îndelungată sau fragilitatea sentimentelor dintre ei pot conduce la situaţia în care fiecare dintre ei îşi caută refugiul la o amantă sau la un amant şi de aici inevitabila acţiune de divorţ, iar cei care suferă şi de data aceasta cel mai mult sunt tot copiii.

 1. Una din cauzele exterioare care pun în pericol familia creştină, sunt atitudinea mass-mediei care promovează cu perseverenţă în special pe ecranele TV. diferite aşa zis "Vip-uri" cu o morală îndoielnică şi care se căsătoresc numai din interes, dar care nu rezistă în timp. Sunt de notorietate difuzarea pe ecrane a unor astfel de persoane care fac aşa zisa “nunta anului”, unde se afişează o opulenţă sfidătoare şi unde se cheltuiesc sume exorbitante de milioane de euro, dar după cel mult un an doi ele se despart. Nu durează prea mult timp după care aceste vedete îşi caută repede un alt personaj cu bani (de multe ori dubios) şi urmează o altă nuntă a anului şi tot aşa, până când vârsta îşi pune amprenta şi nu mai au căutare. În acest caz ne putem întreba: acestea sunt valorile umane pe care trebuie să le promoveze aceste televiziuni? Ce fel de educaţie promovează aceste emisiuni pentru tineri? Patronii acestor televiziuni nu au şi ei copii sau nepoţi? Sau poate ei îşi educă propriile odrasle tocmai în acest mod. Ce facem cu tradiţiile creştineşti şi frumoase pe care ni le-au lăsat înaintaşii noştri? Ne mândrim cu aceste obiceiuri faţă de străinii care ne vizitează ţara, dar noi nu facem nimic ca să le păstrăm.

 De ce aceste televiziuni nu acordă spaţiu pentru a ne prezenta şi familii model, de stabilitate şi frumuseţe morală, climatul fericit şi legătura trainică între toţi membrii acestei familii? Despre respectul copiilor faţă de părinţi şi bunici, despre modul cum au fost educaţi de a se comporta în familie, la şcoală şi în societate?

 Patronii televiziunilor ne răspund că aceste emisiuni nu fac: "rating". Deci putem să construim o societate strâmbă dar să rămână ratingul cât mai sus. Ce ar spune iubitul nostru Caragiale?:"Bravos naţiune pentru aşa gândire!”

 2.Concubinajul: Este îngrijorător faptul că de mai mult timp, dar cu precădere în anii scurşi de la evenimentele din decembrie 1989, fenomenul concubinajului a luat amploare în ţara noastră şi din ce în ce mai mulţi tineri evită să se căsătorească creştineşte şi legal dar locuiesc împreună. Concubinajul în esenţă este o fugă de răspundere a celor doi tineri, dar şi o incertitudine a solidităţii sentimentelor de dragoste dintre ei.

 Concubinajul, în comparaţie cu cuplurile căsătorite, constituie o fragilitate sporită, cei doi tineri fac un fel de “căsătorie de probă”, dar care după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, ei ajung să se despartă. Statisticile ne arată că un procent de 60% din aceste cupluri se despart, doar restul de 40% se căsătoresc legal. În aceste cupluri, dacă în această perioadă de concubinaj intervine şi naşterea unor copii, atunci ei sunt cei care vor suferi în urma destrămării acestei familii.

 3. O altă influenţă nefastă cu care se confruntă familia creştină, vine şi din partea persoanelor care se declară de o altă orientare sexuală, cunoscuţi sub denumirea de homosexuali şi lesbiene, care practică relaţii nefireşti între doi bărbaţi sau două femei.

 Despre homosexualitate se cunoaşte încă din vremuri foarte îndepărtate, ea fiind cosemnată şi în Biblie, unde era considerată ca un mare păcat în faţa lui Dumnezeu. Până în anul 1973, toate tratatele de psihiatrie şi de codificare a bolilor psihice (I.C.D.), conţinea diagnosticul homosexualităţii ca fiind o boală psihică, fiind trecută la capitolul "deviaţii sexuale", menţionându-se şi ce tratament este necesar în aceste cazuri.

 Această modificare s-a făcut la presiunea homosexualilor americani, care printr-un lobby politic şi prin presiuni concertate asupra Asociaţiei Psihiatrilor din S.U.A, au reuşit să elimine acest diagnostic din tratatele de psihiatrie, fără însă să prezinte şi o serie de cercetări ştiinţifice solide, urmate de studii chimice care să confirme această măsură.

 În baza hotărârii psihiatrilor americani din anul 1973 de a exclude homosexualitatea ca boală denumită : "deviaţie sexuală", în anul 1992 Organizaţia Mondială al Sănătăţii, exclude şi ea din lista diagnosticelor această boală.

 În anul 2001, România, pentru a adera la Uniunea Europeană şi N.A.T.O. a suportat presiunea Consiliului European pentru a abroga articolul 200 din Codul penal, care incriminează relaţiile sexuale între persoanele de acelaşi sex săvârşite în public, dacă au condus la scandal public sau au făcut prozelitism în acest sens.

 Şi pentru a vedea cu câtă perseverenţă şi determinare se preocupă forurile europene de a crea privilegii pentru homosexuali, pe 4 februarie 2014, europarlamentara Ulrike Lunacek a prezentat Parlamentului European o rezoluţie care incriminează homofobia, precum şi discriminarea pe motive de orientare sexuală şi identitate de gen. În raportul Lunacek, se solicită Comisiei Europene şi statelor membre, să recunoască uniunile şi căsătoriile homosexuale în aceste ţări şi cere statelor din U.E. să înregistreze şi să investigheze aşa zise “crime de ură” la adresa homosexualilor şi să-şi schimbe legislaţia naţională care să permită exprimarea acestora, de a face liberă propaganda homosexuală, promovarea ei în şcoli, exprimări publice, întruniri şi parade pe străzi etc..

 Pentru a înțelege de la cine vine această iniţiativă, trebuie să spunem că euro-deputată austriacă Ulrike Lunacek este o activistă înverşunată pentru pro-lesbianism în cadrul U.E., declarându-se ca fiind şi ea lesbiană.

 Dar ce este de condamnat pentru noi românii, este faptul că această rezoluţie a fost votată şi de europarlamentarii români, fără ca aceştia să-şi exprime un punct de vedere prin care să se opună acestei rezoluţii, deoarece ea vine să lovească în principiile sănătoase promovate de familia noastră creştină.

  Dacă privim lucid, tema homosexualităţii şi modul cum este ea gestionată de mai "MARII” acestei planete, ne trece un fior rece, motiv care mă determină să pun câteva întrebări acestor decidenţi:

 1. Dacă homosexualii nu suferă de nici-o boală şi sunt normali, noi care ne pretindem că ne comportăm aşa cum am fost creaţi de Dumnezeu, suntem anormali?

 2. Odată ce aţi decis ca ceea ce fac aceste persoane de homosexuali reprezintă o normalitate, atunci de ce nu decideţi să se modifice şi manualele de anatomia şi fiziologia omului, deoarece acolo se arată ştiinţific care este funcţia şi rolul fiecărui organ din corpul omenesc. Decideţi dumneavoastră care sunt noile funcţii ale fiecărui organ şi cum să le folosim? Şi dacă nu le vom respecta să fim aspru sancţionaţi, iar homosexualii felicitaţi pentru ceea ce fac.

 3. Să presupun că subsemnatul, mă duc într-o staţie de benzină să alimentez maşina, dar în loc să duc pompa de benzină la orificiul de alimentare, o introduc în orificiul prin care ies gazele reziduale. Pot fi considerat ca o fiinţă normală de către cei care mă văd ce fac? Probabil numai de către homosexuali care şi ei fac cam acelaşi lucru.

 4. În această Eră a internetului, copiii şi nepoţii noştri au acces la toate informaţiile şi dacă vin să ne întrebe: este normal ce fac homosexualii? Ce să le răspundem că aceştia sunt persoane normale şi că noi suntem cei anormali?

 5. Agresivitatea şi perseverenţa cu care sunt promovaţi homosexualii ne determină să ne îngrijorăm de evoluţia ulterioară a acestei planete. Odată cu obţinerea de noi facilităţi privind statutul lor de homosexuali, aceştia manifestă un tupeu fără margini, pretextând că pe lângă căsătorie au permisiunea să adopte şi copii, dar bineînţeles din copiii noştri.

 În acest caz ne punem o întrebare firească: în ce scop vor ei să facă adopţii de copii? Sper că nu cu intenţia machiavelică de a-şi asigura viitorul atunci când "cuplurile" lor se erodează şi vor să se asigure că în viitor pot beneficia de o alternativă.

 6 În concluzie doresc să fac câteva precizări şi să dau câteva sfaturi concetăţenilor mei care au o orientare homosexuală:

 a) Nu am fost, nu sunt şi nici nu voi deveni homofob. Înţeleg că vă comportaţi aşa cum simţiţi şi este dreptul vostru să o faceţi. Însă ceea ce faceţi voi este o treabă intimă, care dacă într-adevăr susţineţi că este iubire nu trebuie să vă afişaţi în public cu ea. În camera voastră faceţi tot ce simţiţi că vă face bine. Şi noi când trăim momentele noastre de intimitate le ţinem pentru sufletul nostru, nu le expunem în vitrină.

 b) Nu exageraţi cu manifestările de prozelitism, deoarece vă faceţi singuri rău. Această atitudine arogantă stârneşte şi reacţii pe măsură din partea majorităţii. Oricâte legi se vor da de către conducătorii acestei lumi, ele nu vor putea convinge pe nimeni că anormalul este normal.

 c) Chiar dacă vă este greu, încercaţi să conştientizaţi faptul că, ceea ce trăiţi dumneavoastră poate constitui o suferinţă care este bine să fie tratată, în loc să vă preocupaţi să obţineţi nişte drepturi pentru a continua această suferinţă. Obligaţii pe conducători să investească în cercetarea acestei maladii pentru a găsi un tratament de vindecare.

 Dacă se va ajunge la un tratament eficace, veţi trăi cele mai frumoase momente de dragoste împreună cu o femeie / bărbat.

 Femeia, această fiinţă Divină este singura înzestrată cu capacitatea de a face pe un bărbat să trăiască cele mai magnifice sentimente de iubire, pe care nu le poate dărui nici-o altă fiinţă pe acest pământ.

                                                                                     18 octombrie 2016

Publicat în volumul II, p.5/14, „Familia creştină. Sfânta taină a însoţirii” de Ion N, Oprea, 

Editura PIM, Iaşi, 264 pagini, 2017.

Satul românesc

În vederea emiterii unui răspuns la întrebarea dacă: „Satul românesc va reuşi să apere şi în viitor valorile perene ale societăţii româneşti?” este necesar să analizăm în primul rând, rolul pe care l-au avut de-a lungul timpului locuitorii satelor - respectiv ţăranii – în dezvoltarea socială, dar şi culturală în ţara noastră. În caz contrar, noţiunea de sat românesc, rămâne o entitate abstractă.

Dacă ar fi să dăm o definiţie acestei categorii sociale, pe care noi o numim – ţărani - putem spune că: „ei sunt locuitorii din mediul rural, a căror activitate de bază este aceea de a cultiva pământul propriu, în vederea obţinerii de produse agricole (cereale, legume etc.), precum şi a altor activităţi privind creşterea animalelor, viticultura, pomicultura şi apicultura. Toate aceste activităţi sunt menite să satisfacă nevoile de hrană pentru el şi familia sa, iar surplusul de produse îl valorifică în pieţele din mediul urban”.

Pentru a vedea cum se desfăşoară viaţa într-o familie de ţărani în decursul anilor, voi aborda această problemă în trei perioade distincte:

A. Contribuţia şi rolul avut de ţăranul român în viaţa socială în perioada inter­belică.

B. Modificările dramatice aduse în viaţa ţăranului în perioada comunistă între anii 1950-1989.

C. Statutul ţăranului român după Revoluţia din 1989 şi până în prezent.

A. Contribuţia şi rolul avut de ţăranul român în viaţa socială în perioada interbelică.

1. Ţăranului i se transmite nativ, din generaţie în generaţie, dragostea neţărmu­rită pentru pământul său, dar şi puterea de a se dedica muncii agricole, căreia îi dăruieşte zilnic câte 12-14 ore.

2. Între ţăran şi pământul său se naşte o strânsă legătură, pe care o putem numi „Siamezică” în sensul că unul fără celălalt nu pot exista.

3. Prin forţe proprii, fiecare familie îşi construia casa pentru locuit în funcţie de nevoile sale, ţinând cont de numărul membrilor de familie şi de posibilităţile materiale.

4. Casele erau în general modeste, dar gândite în aşa fel ca ele să asigure un anumit confort familiei sale.

5. La construcţia caselor, se foloseau materiale pe care le putea obţine mai uşor pe plan local, precum: lemnul, pământul şi paiele, ele fiind folosite la construcţia pereţilor. Pentru acoperiş se foloseau stuful sau şindrila din brad.

6. Construirea de către o familie a unei noi case, nu se putea face numai cu efortul fizic al membrilor ei, iar terminarea construcţiei ar fi necesitat foarte mult timp. La un astfel de eveniment, întotdeauna se apela la ajutorul comunităţii, moment în care se organiza aşa numita „clacă” la care participau mai mulţi consăteni. Proprietarul avea misiunea de a pune la dispoziţie materialele necesare muncitorilor care se apucau să construiască mai întâi temelia cu pietre culese din râu, după care se trecea la scheletul din lemn al casei. Pentru a crea o atmosferă de bună dispoziţie, proprietarul angaja un muzicant, dar avea grijă şi de a le oferi participanților gustări şi băutură. După terminarea scheletului de lemn al casei, se trecea la construirea pereţilor cu lut întărit cu paie. Activitatea de ridicarea casei era atât de spornică încât într-o singură zi erau construiţi pereţii până la acoperiş, iar acesta era terminat a doua zi.

7. Un rol de educator foarte important îl aveau părinţii faţă de copii, pe care îi învăţa să îndrăgească munca în agricultură, luându-i cu ei la aceste munci, unde vedeau practic cum muncesc părinţii, iar în funcţie de vârstă le dădeau și lor să execute anumite operaţiuni uşoare. Copiilor li se transmiteau verbal şi anumite noţiuni teoretice privind perioada optimă în care se fac arăturile, semănăturile, prăşitul buruienilor şi în final culegerea şi depozitarea recoltei. Acelaşi rol de educator în familie îl avea şi mama care îşi învăţa fetele să gătească mâncare şi să facă curăţenie în gospodărie. Pe timp de iarnă când lucrările la câmp erau întrerupte, sub supravegherea ei şi ajutată de bunică, fetele erau învăţate să ţeasă covoare, lăicere, ştergare, dar şi tradiţionalele costume ţărăneşti. Copiii erau educaţi în credinţa faţă de Dumnezeu, să se închine în fiecare dimineaţă şi seară, iar în fiecare duminică să-i însoţească pe părinţi la slujba de la Biserică. În acele vremuri era o încântare să-i priveşti pe toţi sătenii care mergeau la Biserică îmbrăcaţi în costume tradiţionale, de un alb imaculat, luându-se, parcă, la întrecere cu albul zăpezii. Părinţii îşi învăţau copiii să fie respectuoşi cu persoanele mai în vârstă, să vorbească mereu cuviincios, să fie cinstiţi şi să le ofere ajutorul atunci când cineva li-l solicită.

8. Satul românesc a fost mereu un izvor nesecat care a dat culturii noastre mari personalităţi în toate domeniile precum: scriitori, medici, oameni de ştiinţă, pictori, muzicieni etc.

9. Locuitorii satelor au păstrat cu sfinţenie din generaţie în generaţie, cântecele şi dansurile populare transmise de la strămoşi, dar s-au străduit să îmbogăţească şi ei aceste bijuterii ale folclorului românesc.

10. În vederea petrecerii timpului liber, în zilele de sărbătoare se organizau hore la care participau toţi locuitorii satului. Cei tineri prinşi în febra jocului, cei mai în vârstă privind cu nostalgie amintindu-şi cum erau şi ei în tinereţe.

11. La cele mai importante evenimente din viaţa satului precum naşterea (botezul), căsătoria şi decesul, toţi sătenii se simţeau solidari în împărtăşirea sentimentelor de bucurie sau tristeţe.

12. Istoria ne arată faptul că, atunci când ţara noastră urma să fie cotropită de duşmani, pentru apărarea pământului strămoşesc, cei mai viteji au fost luptătorii tot din rândul ţăranilor, dar tot ei au plătit cu cele mai multe jertfe.

13. Un rol important din creşterea demografică a ţării l-au avut tot familiile de ţărani. Statisticile ne arată că în medie o familie de ţăran avea 4-5 copii, în timp ce una de la oraş 1-2 copii.

14. Între săteni exista în permanenţă un sentiment de încredere, cinste şi respect. Este suficient de a se arăta faptul că în sat nu se încuiau niciodată uşile locuinţelor cu cheie.

În expunerea de faţă care prezintă câteva date din viaţa ţăranilor, se poate vedea ce rol au jucat aceştia în menţinerea tradiţiilor populare, precum şi contribuţia lor la viaţa socială şi culturală a ţării.

B. Modificările dramatice survenite în viaţa ţăranilor în perioada comunistă:

1. Ajunşi la putere, comuniştii au preluat după modelul sovietic, confiscarea pământurilor din proprietatea ţăranilor şi i-au obligat să se înscrie la C.A.P.- uri (Cooperative agricole de producţie).

2. Prin această măsură ei au rupt brutal acea legătură ancestrală dintre ţăran şi pământul său.

3. Această acţiune a comuniştilor nu s-a făcut uşor, deoarece o parte dintre ţărani au refuzat să se supună acestui jaf, însă ei au plătit scump acestor împotriviri, cu ani grei de închisoare sau deportări în Bărăgan, unde au fost trimişi doar cu câteva bocceluţe de haine.

4. Cei care au acceptat să lucreze în C.A.P.- uri, au fost lăsaţi să deţină casa de locuit şi grădina din jurul casei.

5. Pentru munca istovitoare pe care era obligat să o presteze zilnic câte 10-12 ore fiecare membru de C.A.P., aceştia erau recompensaţi toamna cu anumite produse agricole, în special cereale şi cartofi, iar în anumite perioade si diferite sume modice în lei.

6. Este evident faptul că, în aceste condiţii de plată, o familie de ţărani nu se putea întreţine, mai ales dacă familia era compusă din mai mulţi membri.

7. În vederea suplimentării acestor venituri precare, fiecare ţăran căuta să-şi gospodărească cât mai bine puţinul teren pe care îl avea în jurul casei, unde îşi punea straturi cu legume, să crească câteva păsări sau un purcel.

8. Existau însă şi familii mai numeroase, la care nici aceste venituri suplimentare nu le permiteau să ducă un trai modest. Ajungând la concluzia că în aceste condiţii pe timp de iarnă familia sa nu va avea din ce trăi, riscându-şi libertatea, o parte din aceste familii sărace, au ales să sustragă din produsele agricole aflate pe câmp.

9.Guvernarea comunistă în domeniul agricol a influenţat negativ caracterul ţăranului român şi implicit viaţa satului, cu următoarele consecinţe:

a) Confiscarea pământului proprietate personală, i-a distrus ţăranului cel mai puternic sentiment de dragoste şi preţuire pe care acesta îl avea faţă de pământul său.

b) Lipsa unei plăţi adecvate pentru munca prestată în C.A.P., completată cu nevoia de a face faţă traiului unei familii numeroase, aceştia au fost obligaţi să-şi completeze necesarul prin sustragerea unor produse de pe câmp.

Dacă în perioada interbelică, ţăranii mergeau la câmp fără să închidă uşa cu cheia, deoarece nu se fura, comuniştii au reuşit să-i determine pe unii ţărani să fure, la început de la C.A.P., după care şi de la ceilalţi săteni.

c) Nemaiavând teren pentru a putea cultiva in şi cânepă, din lipsa materiei prime, au început să dispară treptat costumele populare şi să scadă dramatic activitatea femeilor de a ţese covoare, lăicere, prosoape etc. Au mai rămas câteva oaze pe teritoriul ţării unde se mai continuă această tradiţie, în special în Maramureş, Suceava şi în alte câteva zone.

d) Lipsa unor mijloace pentru un trai decent, a condus şi la scăderea natalităţii în mediul sătesc.

e) S-a produs un exod de persoane de la sat la oraş, în special de tineri care s-au angajat ca muncitori în sectorul industrial, în timp ce la sat au rămas să facă agricultură persoanele în vârstă.

f) Deşi comuniştii au făcut mereu propagandă pentru ca oamenii să renunţe la credinţa în Dumnezeu, aceasta s-a păstrat atât în oraşe cât şi la sate.

g) Se poate afirma faptul că, în epoca comunistă, satul românesc s-a schimbat din punct de vedere moral mai mult în sens negativ decât în bine.

C. Statutul ţăranului român după Revoluţia din 1989 şi până în prezent:

1. În primii ani după Revoluţie, a fost luată o măsură necesară şi anume, de a retroceda pământurile către proprietarii de drept, confiscate de către comunişti.

2. Însă această măsură a fost pusă în aplicare într-un mod haotic şi nu gândită într-un mod inteligent care să evite distrugerea agriculturii şi mai mult decât au distrus-o comuniştii.

3. Nu s-a reuşit emiterea unui act legislativ, prin care statul să le ofere facilităţi ţăranilor să-şi unească terenurile agricole, pe care să le lucreze mai eficient, prin folosirea utilajelor mecanizate, care să le aducă recolte superioare şi cu beneficii materiale pe măsură.

4. Unirea ţăranilor în asociaţii agricole să se facă în calitate de proprietari ai pământului şi nu cum au făcut comuniştii, luându-le terenurile, iar ei devenind lucrători agricoli plătiţi după bunul plac al autorităţilor.

5. Tineretul de la sate constatând că autorităţile nu au nici-o viziune prin care să le creeze facilităţi pentru a-şi lucra pământul, aşa cum au procedat alte ţări din jurul nostru, au fost nevoiţi să devină ţărani emigranţi în ţările mai dezvoltate precum: Spania, Italia, Germania, Anglia etc., unde duc o muncă destul de grea, dar plătită cu mult mai bine decât în România.

6. Motivat de faptul că la sate majoritatea tinerilor apţi de muncă au plecat să lucreze în alte ţări, munca agricolă la sate a rămas în sarcina persoanelor în vârstă.

7. Neputinţa acestora de a mai munci din cauza vârstei înaintate şi a bolilor, i-au determinat pe unii să vândă terenurile de cele mai multe ori contra unor sume derizorii. Ca o consecinţă s-a ajuns ca în România, circa 1/3 din terenurile agricole să fie vândute străinilor. Să sperăm că nu vom ajunge în situaţia să plătim chirie pentru a locui pe pământul moştenit de la strămoşii noştri.

8. În legătură cu suprafaţa arabilă a României, ea a scăzut şi datorită faptului că s-au atribuit multe suprafeţe din terenul arabil pentru construcţia de case noi pentru tineri. Această măsură a fost benefică pentru tinerii căsătoriţi, însă ea ar fi trebuit să se facă cu mai mult discernământ privind amplasarea zonelor de construcţii, în aşa fel ca pierderile din suprafaţa agricolă să fie minime.

9. Treptat denumirea de ţăran aşa cum o moştenim de la străbunii noştri, începe să se piardă, ea fiind înlocuită cu un termen străin, cel de fermier.

ÎN CONCLUZIE

Fiind pus în situaţia de a răspunde la întrebarea: „Dacă satul românesc va reuşi să apere şi în viitor valorile perene ale societăţii româneşti?”, ţinând cont de cele expuse mai sus în acest eseu, nu mă pot număra printre persoanele optimiste, lansând următoarea opinie:

  Satul românesc aşa cum l-am cunoscut noi cei mai vârstnici, rămâne doar un sentiment de nostalgie.

  Viaţa satului se modernizează odată cu întreaga societate, motiv pentru care el nu va mai arăta aşa cum este cunoscut în perioada interbelică, nici în cea comunistă, ci mereu în transformare în zilele noastre. Vor exista poate totdeauna mici enclave pe teritoriul românesc, în care obiceiurile şi tradiţiile populare vor fi păstrate şi transmise urmaşilor.

  Opiniez că nu va trece o sută de ani şi generaţia de atunci va lua la cunoştinţă despre viaţa ţăranului român, numai din expoziţii şi muzee.

                                                             26 martie 2017

Publicat în volumul „Ieri, azi şi... ziua de mâine” de Ion N. Oprea, 

editura PIM, Iaşi, 2017, p. 257-263,432 pagini.

Omenirea se grăbeşte-Unde?

Primul om care s-a grăbit în viaţă a fost strămoşul nostru Adam. Aşa cum se arată în Biblie la cap.2 (15-17) - FACEREA-: (15) - “Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care îl făcuse şi l-a pus în Raiul cel din Eden, să-l lucreze şi să-l păzească”, (16) – “A dat apoi Dumnezeu lui Adam porunca şi a zis: Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci”, (17) – “Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit!”

Iată cum curiozitatea şi graba de a afla ce este cu acel fruct, l-a făcut pe Adam să încalce porunca Domnului, deşi cunoştea că pierde viaţa veşnică. Dar nu trebuie să aruncăm anatema numai către Adam, cea care i-a fost complice şi l-a ispitit a fost femeia lui Eva. Şi în zilele noastre se mai întâmplă ca uneori bărbaţii să ia decizii pripite la îndemnul femeilor. Noi, ca urmaşi ai lui Adam şi ai Evei, am preluat genetic de la cei doi, graba şi curiozitatea pe care le vom transmite, vrând nevrând şi generaţiilor viitoare, atât cât va fi viaţă pe pământ.

Aşa cum este firesc, în toate etapele istorice, omenirea a fost animată de a dezlega toate tainele naturii şi ale fiinţei umane, făcând ca societatea să progreseze într-un ritm alert, în beneficiul tuturor.

Dar aşa cum zice un vechi proverb românesc: “graba strică uneori treaba". Dumnezeu a fost generos cu această planetă şi a înzestrat-o atât în subsol, cât şi pe sol, cu toate bogăţiile necesare perpetuării vieţii pe această planetă şi ne-a dat nouă oamenilor ca ajutor, natura şi mediul înconjurător, ca împreună să asigurăm tuturor locuitorilor acestei planete o viaţă demnă şi fericită. Dar noi oamenii cum am procedat la îndeplinirea acestei dorinţe a lui Dumnezeu? L-am trădat, aşa cum a făcut-o şi Adam, ne-am bătut joc şi noi, atât de natură, cât şi de mediul înconjurător.

Să luăm ca exemplu extragerea cărbunelui, a metalelor preţioase şi al altor minerale din adâncul pământului. Nu intenționăm să minimalizăm activităţile de extragere de cărbune, metale preţioase şi alte minereuri, ele au o importanță deosebită în dezvoltarea societăţii şi implicit în beneficiul oamenilor, dar nu făcute oricum. Înainte de a demara o astfel de exploatare, este necesar a se studia temeinic, care sunt beneficiile economice şi materiale, dar şi impactul negativ asupra mediului înconjurător şi al sănătăţii oamenilor. Despre efectul pozitiv al acestor activităţi se vorbeşte foarte mult, fiind în joc fabuloase sume de bani, dar despre efectul negativ mult prea puţin. Companiile care desfăşoară astfel de activităţi, pun pe locul secund efectele catastrofale asupra mediului înconjurător şi sănătăţii oamenilor. Dacă luăm ca prim exemplu exploatarea aurului, trebuie să menţionăm că, în procesul tehnologic se foloseşte cianură, o otravă care are un efect rapid şi dăunător asupra mediului înconjurător şi al oamenilor. Într-un an de zile, pentru minereul de aur, se consumă circa 180.000 tone de cianură. Această otravă rămâne la locul de extracţie şi poluează solul, apele şi fauna, sute de ani. În anul 2000 când a avut loc accidentul la Societatea minieră de la Baia Mare, în câteva zile, fauna de-a lungul a 700 de km pe cursurile râurilor din România şi Ungaria a fost distrusă în totalitate.

Ca urmare a celor expuse, se cuvine să punem următoarea întrebare: Dat fiind faptul că aurul şi celelalte metale preţioase, sunt și obiecte de podoabă nu se poate renunţa pentru o vreme la ele? Aurul nu este un element vital pentru existenţa vieţii, iar din statistici ştim că acesta se găseşte în visteria tuturor Băncilor din lume în cantităţi impresionante, care ar putea fi folosite la confecţionarea de bijuterii şi a se renunţă la extragerea lui, până când se va descoperi o altă metodă de exploatare nepoluantă şi nedăunătoare sănătăţii omului. Să ne aducem aminte, atunci când privim la strălucirea aurului, că în el se regăsesc şi sufletele celor care au murit pentru extragerea lui. Un impact negativ se regăseşte şi la exploatările de cărbune şi în special la exploatările de suprafaţă a minereului. Sterilul distruge pădurile şi habitatul animalelor, duce la eroziunea solului şi a terenurilor agricole. Atunci când ploaia spală terenul exploatat cu steril, poluează pânza freatică, omoară peştii, sufocă plantele, distruge canalele râurilor şi în consecinţă duce la fenomenul de inundaţii.

Toate fenomenele expuse completează cauzele care contribuie la fenomenul de-încălzire globală -, un mare pericol pentru existenţa planetei noastre. Există însă şi câteva cauze specifice încălzirii globale precum: dioxidul de carbon emanat de termocentrale şi vehicule cu ardere internă, metanul provenit de la extracţiile petroliere, defrişarea pădurilor şi fertilizarea chimică a culturilor agricole. La defrişările pădurilor, ţara noastră este “campioană" prin distrugerea fondului silvic, ca urmare a mafiei existente în acest domeniu şi la care conducătorii noştri, cointeresaţi sau nu, privesc neputincioşi la acest fenomen. Efectele încălzirii globale le simţim cu toţii în ultimii ani prin creşterea temperaturilor medii anuale, perioade anormal de calde cu cele anormal de reci, precipitaţii mult peste media anuală, în alternanţă cu altele de secetă, creşterea fenomenelor extreme, cicloane tropicale, tornade, ploi cu grindină şi ploi acide.

Cam acesta este preţul pe care îl plătim deocamdată pentru nesăbuinţa noastră faţă de natură şi mediul înconjurător. Dumnezeu ne-a dăruit o natură plină de frumuseţe şi un mediu sănătos care să ne creeze cele mai bune condiţii pentru viaţă, să convieţuim în armonie şi echilibru pe această planetă. Dar ne-a şi lăsat libertatea ca noi să decidem cum să o gestionăm. Se pare că Dumnezeu a fost prea generos cu noi dându-ne această libertate, deoarece noi am urmat calea lui Adam şi ne-am grăbit în luarea unor decizii de agresivitate faţă de natură şi mediu, iar acum suportăm consecinţele.

După anul 1989, (nu ne hazardăm să spunem Revoluţie, pentru că nu ştim încă ce a fost), ne-a cuprins o grabă nesăbuită, să vindem din terenurile noastre agricole, către cetăţenii străini. Unele statistici arată că, în momentul de faţă se află în proprietatea acestora, circa 25 % din suprafaţa ţării. Altele avansează faptul că, se merge spre procentul de 30-35 %. În anul 1990 a fost o oportunitate excepţională pentru ţara noastră de a revigora agricultura ţării şi să ne recăpătăm statutul de ”grânarul Europei”, aşa cum am fost în perioada interbelică. Dar pentru a pune în practică această oportunitate, ar fi trebuit să avem la conducerea ţării, politicieni cinstiţi, înţelepţi şi buni patrioţi, dar din păcate nu am avut acest noroc. Sau poate nu am fost noi în stare, să-i căutăm pe cei care îndeplineau cele trei virtuţi. Nu dorim să-l reabilităm pe Ceauşescu, deoarece el a adus multă suferinţă acestui popor, dar aşa cum ne învaţă Biblia, trebuie să-i dăm Cezarului ce este al său. Nu putem nega faptul că el ne-a lăsat o baza materială, precum: terenuri plantate cu grâu, porumb, pomi, vită de vie, adăposturi pentru animale, sere pentru cultivarea de legume şi fructe, amenajări piscicole şi instalaţii de irigat etc. Deşi modestă, această baza materială, folosită cu înţelepciune şi dăruire, ar fi făcut ca ea să se dezvolte pentru a ajunge la nivelul celorlalte ţări din Europa. Ce au făcut guvernanţii noştri? Ei au deschis larg porţile pentru furt de materiale şi utilaje, distrugerea totală a adăposturilor pentru animale, a serelor de legume, a instalaţiilor de irigat etc.

Este de neconceput că în momentul de faţă, după ce au trecut peste 25 de ani, suprafeţele irigate încă nu se regăsesc măcar la nivelul celor lăsate de Ceauşescu. În prezent ne lamentăm de faptul că nu reuşim să-i readucem acasă pe concetăţenii noştri care au plecat în număr foarte mare (circa 3-4 milioane) să muncească în străinătate. Agricultura ar fi fost una din cele mai bune oportunități de a evita exodul de emigrare a românilor.

Pe plan mondial, decidenţii lumii, din orgolii nemăsurate de putere şi dominaţie, se grăbesc să cheltuiască fără discernământ, sume exorbitante pentru înarmare, cu cele mai sofisticate şi mai ucigătoare arme nucleare, care pot duce în orice moment, la distrugerea acestei planete,

Ne permitem să ne punem câteva întrebări fireşti precum:

Nu ar fi uman ca aceste sume enorme cheltuite pe înarmare, să fie dirijate pentru eradicarea bolilor şi, pentru asigurarea hranei în ţările sărace unde subnutriţia omoară anual milioane de oameni în special copii?

Nu ar fi mai benefic umanităţii, să ne concentrăm toate energiile, pentru a asigura un trai fericit tuturor locuitorilor acestei planete, luând în calcul că speranţa de viaţă pentru fiecare dintre noi este limitată în medie la 70-80 de ani, destul de efemeră, nu merităm cu toţii să ne bucurăm de ea? Este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil de a prevedea ce ne va aduce viitorul. Cu atât mai greu dacă avem în vedere faptul că suntem în era calculatoarelor, internetului şi în general al tehnologiei I.T., care progresează într-un ritm inimaginabil de rapid. Acest fenomen aduce mari beneficii în dezvoltarea economică şi socială a tuturor ţărilor, dar nu trebuie neglijate nici efectele negative ale acestei tehnologii. Spaţiul alocat acestui eseu, nu-mi permite de a face o analiză comparativă, între beneficiile tehnologiei I.T. şi efectele ei negative. Mă limitez să menţionez doar un mic exemplu:

Telefonia mobilă este poate cea mai prolifică, aproape săptămânal apar noi şi noi modele de telefoane cu multiple performanţe. Aproape nu există elev care să nu aibă un telefon mobil. Cunoaştem destui copii cu vârste între 3 şi 6 ani care se descurcă binişor cu acest aparat. Noi în calitate de părinţi, ne mândrim de faptul că, copilul nostru este atât de inteligent, încă de la o vârstă precoce, ştie să folosească telefonul mobil. Cu ştiinţă sau fără, ignorăm faptul că, folosirea acestor aparate au şi efecte negative pentru sănătatea oamenilor, și cu atât mai mult pentru sănătatea copiilor. Avertismente sunt lansate mereu de oamenii de ştiinţă dar noi procedăm ca Adam din Biblie. Ştiu că este interzis dar fac cum vreau eu, nu cum m-a învăţat Dumnezeu. Este momentul de a lua în serios avertismentele date de oamenii de ştiinţă şi de noi în calitate de bunici sau părinţi, să-i determinăm pe copiii noştri să aloce cât mai puţin timp folosirii acestor tehnologii. 

 28 august 2017

Publicat în volumul „Lumea se grăbeşte. Viitorul? România Mare”, antologie, coordonator Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2017, p. 325-330, 506 pagini.

PĂMÂNTUL- LEGĂTURA OMULUI CU DUMNEZEU         

Pământul este spaţiul pe care noi oamenii l-am primit ca un dar de la Dumnezeu, pentru a ne naşte şi a perpetua viaţa pe această planetă. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil,Creatorul ne-a oferit şi condiţiile necesare, dăruind pământului cele patru elemente primordiale pentru existenţa vieţii şi anume apa, atmosfera, lumina şi căldura soarelui. Părintele Ceresc a fost generos cu noi ,înzestrându-ne cu munţi falnici îmbrăcaţi cu păduri seculare, cu izvoare cu apa limpede şi cristalină care şerpuiesc pe întreg teritoriul românesc. Cu peisaje mirifice cu o paletă bogată de culori, cu habitate sălbatice unde vieţuiesc cele mai variate specii de animale şi păsări, unele dintre ele rare sau chiar unice de pe continent. Cu lacuri populate cu diferite specii de peşti, cu suprafeţe mari de terenuri, cu un pământ mănos care să ne aducă recolte bogate. Ne mândrim cu faptul că, teritoriul nostru este înconjurat în proporţie de circa 70% de ape curgătoare în vest şi sud de fluviul Dunărea , iar în est curge râul Prut, dar perla coroanei o reprezintă Marea Neagră care este situată în sud estul teritoriului Dobrogei.

O însemnătate deosebită o reprezintă şi bogăţiile subsolului şi anume: zăcămintele de aur şi argint şi de alte metale feroase sau neferoase. De ape minerale şi termale, de zăcăminte de petrol şi gaze naturale şi de cărbune. In ceea ce priveşte zăcământul de gaze naturale şi petrol ne situăm printre primele ţări din Europa. Iată de ce se spune pe drept cuvânt despre ţara noastră, că ea este: ,,GRĂDINA MAICII DOMNULUI ".

Între pământ, om şi Dumnezeu s-a dezvoltat încă de la începuturi o legătură miraculoasă şi unică, care va dăinui atâta timp cât va exista viaţă pe această planetă. La toate aceste splendori dăruite de Divinitate se adaugă și cele create in timp de către strămoșii noștri și continuate până în zilele noastre. Este o datorie patriotică pentru a începe să ne reamintim despre cele mai frumoase cetăți fortificate construite în Evul mediu pe teritoriul țării, ca o mărturie vie a luptelor purtate de strămoșii noștri, pentru a apăra de invadatori pământul strămoșesc. Pe tot cuprinsul țări avem peste șaizeci de cetăți și în jur de zece castele care sunt vizitate anual de mii de turiști din țară și străinătate. Ca o mărturie a credinței creștine a acestui popor se înalță maiestos spre cer mii de biserici și mănăstiri de o frumusețe unică prin arhitectura construcțiilor dar și pentru picturile murale din interior. Aceste lăcașe de cult construite pe parcursul a sute de ani și care, continuă a se construi și în zilele noastre, ele reprezintă mărturia faptului că, poporul nostru este legat pentru veșnicie față de Dumnezeu.

 Dragostea de patrie și de pământul strămoșesc își are izvorul în locul unde te-ai născut, în casa părintească, alături de părinții tăi, de frații și surorile tale și de bunici. Ne aducem aminte cu dragoste și nostalgie de copilăria noastră, de joaca noastră cu ceilalți copii, de dragostea mamei care ne ocrotea și ne veghea atunci când eram bolnavi, de bunica care ne cocea la cuptor cea mai gustoasă pâine, de aerul curat și miros de fân, de parfumul florilor de câmp, de diminețile cu rouă în care mergeam desculți, de nopțile senine de vară, atunci când Luna ne lumina casa și grădina, când stelele jucau pe cer ca licuricii. De neuitat sunt și tradițiile sărbătorilor de iarnă, atunci când mergeam cu ceilalți copii la colindat, urat și semănat. Dar și la sărbătorile de Paști când părinții ne îmbrăcau în haine tradiționale, pentru a merge la Biserică, după care ne luam la întrecere cu ciocnitul ouălor sau savurând din cozonacul și pasca pregătită de bunica. Despre amintirea copilăriei, poetul Vlaicu Aurel Laurențiu ne încântă prin versurile sale în poezia: ULIȚA COPILĂRIEI:

 Ulița copilăriei,

 Un tablou dintr-un alt veac,

 Cu bunica stând în poartă,

 Și miros de liliac.

 Ulița copilăriei,

 Cu parfumul ei vetust,

 Cu copiii, în joc și muzici,

 Ce n-aș da să le ascult,

 Ulița copilăriei,

 Carte sfântă de poveste.

 Pagini rupte, prăfuite,

 Ieri a fost, astăzi nu mai este

 Ulița copilăriei,

 Inundată în Mai de soare,

 Și de Paști cu copiii,

 Îmbrăcați de sărbătoare.

 Ulița copilăriei,

 Drum ales de străbătut

 Fă-mă Doamne copilandru

 Și trimite - mă - n trecut.

În mare parte, prezentarea descrisă până acum, a rămas doar ca o amintire frumoasă în sufletele noastre, deoarece odată cu sosirea comunismului, nori grei  s-au așternut pe satul românesc și pe viața țăranilor.

 Comunismul a lovit cel mai crunt pe țărani deposedându-i de pământul lor, prin înființarea cooperativelor agricole de producție (c. a. p. - uri) și a fermelor de stat, precum și confiscarea uneltelor agricole care erau folosite la munca câmpului. Pentru munca prestată zilnic de peste 12 ore, erau recompensați toamna cu câțiva saci de produse agricole, neîndestulătoare pentru ași hrăni familia. Cei care aveau suprafețe de teren mai mari, considerați ca fiind boieri sau chiaburi le-au fost confiscate terenurile agricole, casele, utilajele și chiar bunurile. Au fost încărcați forțat în camioane și duși să muncească la Canalul Dunărea - Marea Neagră, în condiții inumane, asemănătoare pușcăriașilor. Prin aceste măsuri criminale, comuniștii au lovit pe țăranii români nu numai din punct de vedere fizic dar și moral.

După căderea comunismului, noua democrație ,,originală” a permis ca țăranilor să li se restituie pământurile, dar nu li s-au asigurat și mijloacele necesare pentru a le putea lucra. Se continua astfel, dezrădăcinarea țăranului de pământul său, așa cum au procedat și comuniștii.

Toate guvernele perindate după decembrie 1989, nu au făcut mai nimic pentru a crea țăranului condițiile necesare pentru a rămâne în vatra strămoșească, le-a oferit în schimb posibilitatea să emigreze în masă către alte țări, nevoiți pentru a muncii pe pământurile străinilor. În multe cazuri în condiții inumane și plătiți după bunul plac al patronilor. Rămași acasă părinții și bunicii, oameni în vârstă care nu mai pot lucra pământurile lor, aceștia au fost tentați să le vândă la prețuri mult sub valoarea lor străinilor. S-a ajuns în situația foarte gravă, în care peste 40% din terenurile țării să fie deținute de cetățeni străini. După Revoluție sloganul era „Să nu ne vindem țara", acum ne vindem pământurile bucată cu bucată. În aceste condiții ne punem întrebarea parafrazându-l pe poetul Mihai Eminescu: ,,Unde ești tu Țepeș Doamne? Ca, punând mâna pe ei să-i împarți în două cete, în străini și în mișei"

Desigur, satul actual românesc mai are puține asemănări față de cel de odinioară, deoarece și societatea pe ansamblul ei a suferit transformări profunde. Strămoșii noștri au fost atașați mereu de pământurile lor, menținând cu sfințenie legătura credinței între om, pământ și DUMNEZEU.

Am primit în dar, un pământ mănos, dar Dumnezeu ne-a lăsat nouă oamenilor libertatea de a ști cum să-l folosim așa cum spune și zicala: ,,El iți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă". Revigorarea agriculturii românești, nu va fi posibilă decât atunci când, vom avea conducători cinstiți, cu dragoste de țară , bine pregătiți profesional, care să-și canalizeze activitatea pentru interesul țării și nu pentru buzunarul propriu. Care să aibă proiecte viabile pentru dezvoltarea agriculturii și care să creeze condițiile necesare pentru a-i cointeresa pe cele câteva milioane de țărani plecați să muncească în străinătate, să se întoarcă acasă.  La acest deziderat putem contribui cu toții, dacă vom ști cui să-i acordam votul nostru, atunci când suntem chemați la urne.

 31 ianuarie 2018

Publicat în volumul „Să ne iubim pământul strămoşesc”, antologie, coordonator Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, 2018, p.339-342, 445 pagini.

DIN SERTARUL CU AMINTIRI

După terminarea perioadei de instrucție și depunerea jurământului militar, o parte din militari au fost desemnați pentru a se pregăti în vederea ocupării anumitor funcții administrative în cadrul Batalionului de Grăniceri cu sediul în orașul Arad. Eu am fost desemnat să ocup funcția de sanitar în cadrul unității militare și în acest scop am fost trimis să particip la cursurile de pregătire pentru acest domeniu, la o școală militară din orașul Sighet. În timpul cursurilor mi-am dat silința să obțin cele mai bune calificative, deoarece eram conștient de faptul că, în calitate de sanitar, viața mea ca militar în termen va fi mult mai ușoară decât cea de a participa zilnic la instrucția militară. La terminarea pregătirii în domeniul sanitar și după examen, am primit o adeverință din care rezultă că sunt apt pentru ocuparea acestui post. Cu acest document în buzunar și după o călătorie cu trenul, din orașul Sighet spre localitatea Arad, consumată într-o zi și o noapte, frânt de oboseală, am ajuns în sediul unității, împreună cu încă 15 militari, pregătiți în diferite specialități precum bucătari, furieri, magazioneri, cizmari, croitori, etc., eu fiind singurul în domeniu sanitar. Ofițerul de serviciu, ne-a cazat într-o încăpere de circa 20 m.p., fără paturi sau saltele, pe jos fiind așternut un strat cu paie. Ne-a anunțat că avem la dispoziție trei ore de somn, după care, pentru fiecare specialitate v-a veni câte un subofițer să ne ia în primire.

 Atunci când dormeam mai bine, s-a deschis ușa și a intrat un căpitan care a întrebat: cine este sanitarul repartizat? Ca un resort am sărit în picioare prezentându-mă: sunt soldatul Popescu Mircea - ordonați. Mi-am dat seama că este medicul unității și viitorul meu șef. În timpul prezentării mele, am citit pe fața medicului o imensă dezamăgire și avea și de ce. La încorporare aveam înălțimea de 1,87 m și o greutate de 74 Kg, în perioada de instrucție am pierdut din greutate în jur de 4 Kg și după aproape două zile de nesomn, cu hainele șifonate, pline de paie, arătam ca o prăjină pe care o pun țăranii în cireș, pentru a speria păsările să nu strice fructele. Mi-am dat seama că voi avea o viață dificilă, dacă în viitor nu voi reuși să-i schimb medicului prima impresie nefavorabilă.

 Am plecat cu el să-mi arate infirmeria și să-mi prezinte care vor fi atribuțiile mele. În timpul discuției mi-a pus câteva întrebări ca sa-și dea seama de pregătirea mea și anume: dacă știu să fac injecții sub - cutanate, în mușchi și dacă pot lua probe de sânge din vene, tensiunea și pulsul bolnavului. În infirmerie la acea dată erau internați patru militari, din care doi aveau prescris un tratament cu antibiotice. Pentru a verifica și modul cum mă descurc în practică nu numai teoretic a dispus ca în prezența lui să fac celor doi injecțiile cu antibiotice. În urma testării, am avut impresia ca a fost mulțumit de prestarea mea, dar nu a făcut nici-un fel de comentariu.

 Spațiul destinat infirmeriei era compus dintr-o cameră mobilată cu opt paturi pentru bolnavi, cabinetul medicului unde ținea consultații și o încăpere dotată cu dulapuri cu vitrină de sticlă în care se țineau medicamentele. Curățenia în cele trei încăperi cădea în sarcina sanitarului, ajutat de militarii care erau internați la acel moment și care nu aveau afecțiuni grave. Se cunoaște faptul că în orice unitate militară există o curățenie și o ordine desăvârșită, deci nici în unitatea noastră nu putea fi altfel. Ceea ce mi-a displăcut în interiorul infirmeriei, a fost faptul că plinta pereților era vopsită în culoarea verde așa cum de altfel erau vopsiți toți pereții din unitate, deoarece culoarea verde era specificul armatei de grăniceri, dar care într-un mediu medical pentru mine arăta sinistru. Am ținut pentru mine această impresie, deoarece îmi era frică de reacția nefavorabilă a medicului. În ceea ce mă privește am reușit destul de repede să-mi intru în atribuțiuni. După circa două săptămâni, medicul m-a anunțat că urmează să lipsească trei zile din unitate, deoarece pleacă la un instructaj în capitală unde participau toți medicii militari din țară. Înainte de a pleca la București, mi-a făcut un instructaj amănunțit ce urmează să fac eu în lipsa dumnealui. Pentru toate cazurile ușoare de răceala și fără temperatură mare, le țin în infirmerie și mi-a lăsat scris ce medicație să le dau. Pentru cazurile mai grave trebuia să-l anunț pe comandantul unității care să-mi repartizeze o mașină pentru a duce bolnavul la spitalul civil din oraș, sau să dispună chemarea salvării. Cu această ocazie mi-a completat și un bilet de învoire, care îmi permitea să plec din unitate la orice oră, dar consemnând în registrul ținut de ofițerul de serviciu motivul deplasării, destinația și ora plecării și a sosirii. Spre norocul meu în cele trei zile în care a lipsit medicul nu s-a întâmplat nimic neplăcut din punct de vedere medical, însa imediat ce am rămas singur mi-a încolțit în minte o idee pe care aveam s-o pun în practică, dar care putea să aibă consecințe grave pentru mine. În sufletul meu am rămas marcat de prima întâlnire cu domnul doctor, care și-a manifestat pe față dezamăgirea când a văzut cum arată noul sanitar și am decis să fac ceva care să-i schimbe această impresie nefavorabilă.

Având la dispoziție doar trei zile am trecut imediat la acțiune și am completat un bon de materiale pentru vopsea albă în ulei, ceară de parchet, pensoane și șmirghel. Aceste materiale urmau să le folosesc pentru a schimba culoarea verde a plintei din infirmerie cu, culoarea albă și să refac luciul parchetului. Pentru a-mi duce la îndeplinire intenția, am solicitat ajutorul celor patru militari internați, promițându-le în schimb că voi ruga medicul să le acorde câte o scutire medicală care să le permită și o ieșire în oraș pe motiv medical. După ce ne-am împărțit atribuțiile, am trecut la treabă. Cea ce ne-a luat mai mult timp a fost răzuirea pereților pentru a scăpa de culoarea verde și a asigura liantul pentru vopseaua albă. Am muncit trei zile, non stop în afară de servirea mesei, de la 7 dimineața până la 22 seara. Am fost nevoiți să dormim cu geamurile deschise din cauza mirosului puternic de vopsea.

Luni dimineață l-am așteptat pe domnul doctor aliniați, în poziție de drepți, în frunte cu mine. Dacă ar fi fost un fotograf să filmeze, secvența în care medicul a rămas nemișcat ca o veritabilă statuie, fără să scoată nici un cuvânt aceasta ar fi putut concura la premiul Oscar pentru interpretare.. Am avut o emoție teribilă, deoarece nu știam dacă secvența este de bun augur sau prevestește un dezastru. Prima întrebare pe care ne-a pus-o a fost: când ați avut timp băieți să faceți această schimbare? și imediat fața doctorului s-a înseninat și pe ea se putea citi cu ușurință un sentiment de surpriză plăcută. În final ne-a felicitat pentru transformările făcute.

Însă cea mai mare satisfacție a fost a mea deoarece am reușit să-i schimb medicului prima impresie, cea de o profundă dezamăgire, cu această frumoasă surpriză prin care am demonstrat adevăratul meu potențial. După aceea l-am urmat în cabinetul sau, aici a fost din nou surprins când a văzut că și în cabinet am dat parchetul cu ceară și mi-a zis. următoarele: din acest moment nu te voi mai chema cu apelativul de soldat Popescu ci cu un nume simplu, Popică.

 În fiecare zi relația dintre mine și medic a devenit din ce în ce mai apropiată. Bineînțeles în limite rezonabile, păstrând mereu nealterat respectul ce i-l datoram pentru profesia de medic, a gradului de căpitan și a șefului meu direct. Această apropriere m-a stimulat și mai mult pentru a-mi îndeplini cât mai conștiincios atribuțiile mele în calitate de sanitar.

 Următoarea problemă pe care am rezolvat-o a fost aceea de a ordona și a eticheta medicamentele în farmacie după alfabet pentru a fi găsite mai ușor. Trecuse un an de zile în funcția de sanitar și în acest timp am reușit să-mi îmbogățesc experiența practică în acest domeniu. Fiind apreciat nu numai de către militarii în termen dar și de corpul gradaților și cel al ofițerilor în acest interval de timp nu am avut parte de evenimente deosebite, dar într-una din zilele în care nu se prevestea să se întâmple nimic, am fost părtaș la un eveniment imprevizibil care m-a marcat emoțional o lungă perioada și persistă în amintire și în ziua de azi. Am fost chemat de medic în cabinetul său unde era un maior din cadrul Batalionului pe care nu-l cunoșteam decât din vedere. Medicul mi-a spus să merg împreună cu ofițerul acasă la el pentru a-i face injecții cu antibiotice soției care era bolnavă.

Mă așteptam cum era și firesc, ca ofițerul să stea acasă cu mine până-i fac injecția doamnei, după care să mă ducă tot cu mașina la unitate, dar nu s-a întâmplat așa. Maiorul mi-a ordonat; rămâi să-i faci injecția soției, după care vii pe jos la unitate și adăugând, cred că te descurci să ajungi înapoi la unitate? Nu am apucat să-i răspund deoarece acesta a și ieșit pe ușă. Nu ar fi fost nici-o problemă dacă injecția trebuia să o fac în mână, dar aceste antibiotice trebuiau administrate în mușchi, respectiv în ”fundulețul doamnei". Și partea tragică era că, doamna era cu vreo opt ani mai mare ca mine, destul de frumoasă și cu un corp de balerină, iar eu militar în termen care trăiam o abstinență amoroasă de un an de zile și cu toată bromura servită în unitate, hormonii erau agitați la culme. Am trăit acest episod la fel cu al unui gladiator aruncat în cușca cu lei care nu știa niciodată care va fi deznodământul. Doamna maior, nu mi-a părut ca are probleme cu pudicitatea și foarte relaxată și-a dat jos chiloțeii, după care s-a pregătit pentru injecție. Fără să fiu considerat lipsit de modestie, aveam o experiență de sute de injecții efectuate, poate chiar și mai multe. După ce am tras antibioticul în seringă, am luat acul cu doua degete și cu dosul palmei am început să bat fundulețul pacientei, care nici nu a simțit când i-am făcut injecția. După injecție, dușmanul meu, cel cu cornițe și codiță mă îndemna să-i mângâi doamnei un pic locul injectat, însă îngerul meu păzitor a fost mai puternic și m-a oprit, spunându-mi: de unde știi că ofițerul nu te pândește ce faci și nu te găurește cu un glonț?. Doamna după injecție s-a sculat, și-a tras un capoțel și mi-a mulțumit, eu am părăsit camera mai repede decât glonțul care putea fi trimis de maior către mine.

 Tragedia însă trebuia să continue încă șase zile, timp în care am trăit cel mai mare supliciu din viața mea. La fiecare vizită eram foarte atent cu fiecare gest al doamnei pentru a vede dacă nu cumva o împinge necuratul de a face ea primul pas pentru a intra în păcat. Nu a fost așa și bine că nu a fost, din contra, soția maiorului se prezenta mereu ca un veritabil monument de gheață. După acest episod, până la lăsarea mea la vatră, dar și ulterior, am căutat să descifrez misterul acelui moment. M-am limitat să lansez câteva supoziții pe care le redau mai jos :

1- Maiorul a căutat să-i testeze fidelitatea soției, și în cazul în care ar fi calcat greșit, atât ea cât și eu eram acum îngerași.

 2- Erau căsătoriți de câțiva ani și nu aveau copii. Era posibil ca vinovatul să fie chiar el și s-a gândit să găsească un ajutor care să-l ajute să-și mărească familia.

 3- Maiorul avea o amantă și dorea să-i caute soției un motiv pentru divorț. Soția lui, probabil, a mirosit planul soțului și de aceea a adoptat o atitudine glacială față de mine. În acest caz cred că i-a venit și ei destul de greu pentru că nu a putut să guste din fructul oprit.

Dar lăsând la o parte acest episod neplăcut, trebuie să recunosc faptul că, în continuare duceam o viață de militar în termen privilegiată, de care marea majoritate a colegilor mei nu aveau parte. Menționez mai jos câteva exemple dintre aceste facilități:

 a) Aveam ordin de serviciu permanent și puteam pleca în oraș când doream, dar cu știrea medicului. Uneori puteam să iau cu mine unul sau doi militari (prieteni), sub motivul deplasării la spital pentru unele investigații de specialitate.

 b) Tratamentul bolnavilor în infirmerie dura cel mult (cumulat) 2-3 ore pe zi, după care mergeam în cabinetul domnului doctor cu care comentam diferite subiecte în special de cultură generală sau viață de zi cu zi. Domnul doctor era o personalitate erudită, născut din părinți intelectuali, de la care, a căpătat o educație aleasă. Atunci când vorbea te captiva prin cunoștințele pe care le poseda, precum și a modului cum le prezenta. Mă antrena și pe mine la unele discuții, probabil pentru a afla ce bagaj de cunoștințe posedam.

c) Funcția de sanitar mi-a permis să mă împrietenesc cu militarii, care la rândul lor, ocupau anumite posturi administrative și cu care puteam face anumite schimburi care să ne ușureze viața de militar. Și anume: bucătarul șef putea să-mi trimită mai multe porții de mâncare, având grijă ca în farfurie să fie mai multă carne decât cartofi sau varză. Magazionerul îmi dădea uniforma cea mai nouă, cel de la centrala telefonică un fir liber cu care să vorbesc în oraș etc. Ceea ce puteam eu să le ofer era: o ieșire în oraș sub pretextul de a merge la spital pentru unele investigații medicale, sau o internare la infirmerie pentru o zi sau două pentru odihnă.

Din cele prezentate mai sus se poate constata că duceam o viața fericită la care alți militari nici nu o visau.

Dar viața nu este tot timpul liniară, are și ea capriciile ei la fel ca vremea, care pe neașteptate iți transformă o zi senină și frumoasă în una înnourată cu tunete și fulgere.

Pentru a-mi face serile mai plăcute, sau mai bine zis mai romantice în fiecare seară în înțelegere cu centralistul unității acesta îmi dădea un ton liber ca să pot vorbi la telefon în oraș. Nu aveam rude nici cunoștințe în Arad, dar tot prin telefon am cunoscut câteva domnișoare (sau doamne) prin metoda care se folosește și azi, un fel de video-chat, dar pe timpul acela nu era încă internetul, pot s-o numesc telefonul chat. Deși nu ne cunoșteam, cu aceste interlocutoare, ne antrenam în declarații sentimentale, de dragoste și timp de 1-2 ore ne făceam seara mai plăcută. Eram conștient ca această activitate încalcă regulamentele militare, speram însă, să nu se afle deoarece aveam un consemn cu centralistul de serviciu să mă atenționeze la un eventual pericol. Totul a decurs cu bine până într-o seară când Generalul Regimentului a intrat în centrală, a sculat centralistul de pe scaun și și-a pus căștile la ureche să asculte cine vorbește din unitate și cu cine. Nu a stat prea mult să-mi asculte declarațiile mele amoroase pentru că imediat l-a sunat pe medic acasă (era în jurul orei 22), dându-i ordin ca în termen de 12 ore să mă trimită la pichetul disciplinar - Cota 107, urmând să-i raporteze ora la care am ajuns la destinație.

Vizita inopinată a Generalului cred că nu a fost întâmplătoare, ci în urma unui denunț și cred că, ofițerul de contrainformații a fost autorul. Când a avut loc acest episod, mai aveam de executat circa șapte luni din stagiul militar. Și iată cum, atunci când nu mai poți de bine, și iei decizii hazardate, iți arunci singur binele din brațe și tragi consecințele nefaste. Dar dacă din nesăbuința mea urmam să-mi trag ponoasele, ceea ce m-a durut mai mult a fost faptul că l-am dezamăgit din nou pe medic, care până la acest episod avea încredere și era mulțumit de activitatea mea, fiindu-i mereu de un real ajutor.

În termenul stabilit de General, am ajuns la pichetul de grăniceri Cota 107. Toți militarii din această subunitate erau pedepsiți pentru diferite fapte, în frunte cu locotenentul care era şef.

M-am acomodat destul de repede la atribuțiunile pe care le aveam și anume cea de a fi unul din păzitorii graniței României.

În această subunitate m-am confruntat și cu unele activități dificile și anume: patrularea în misiune cu armamentul din dotare pentru a verifica dacă frontiera nu a fost încălcată de infractori. Cel mai greu era schimbul trei la care te sculai la ora 24 și plecai în misiune până la ora 8 dimineața. Dar tot aici m-am bucurat și de avantaje pe care în altă parte nu puteam să le am și anume: In ţara vecină, Ungaria, exista o crescătorie mare de fazani și probabil nu erau bine împrejmuiți iar o parte din ei treceau în sectorul nostru. Militarii care erau în patrulare în zonă, le urau bun venit trimițându-le câte un glonț. Aproape zilnic în meniul nostru aveam friptură de fazan. Aceeași soartă o aveau și căprioarele care ne vizitau. Bucătarul nostru ne prepara fel de fel de delicatese din carne de căprioară precum: sărmăluțe, mâncărică cu carne de căprioară și legume, în cele două luni cât am stat la Cota 107, pot să spun că am mâncat carne de fazan și de căprioară pentru toată viața. Nici până atunci, nici până astăzi nu am mai avut ocazia de a savura din aceste bunătăți. Din cele șapte luni cât trebuia să execut penitența dispusă de General, am executat aproape două luni, timp în care medicul unității ( îngerul meu bun și iertător ) a uzat de toate relațiile pentru a mă readuce din nou la infirmerie.

Am parcurs cu bine cele cinci luni de armată, până la eliberare, timp în care am avut grijă să suflu și în iaurt ca urmare a lecției primite anterior. Am mai ținut legătura cu medicul unității și după armată și i-am făcut o vizită la domiciliu după circa patru ani, în timpul unui circuit prin țară.

 P. S. Am menționat în cuprinsul eseului faptul că, în timpul cât am fost militar în termen, nu m-am întâlnit cu nici una din cele patru interlocutoare cu care purtam convorbiri telefonice. Dar în prima zi când am părăsit unitatea, am căutat la întâmplare pe una din ele la telefon. M-am întâlnit cu ea într-un restaurant și de data aceasta ne-am prezentat cu numele adevărate nu pseudonimele de la telefon. Doamna era actriță la Teatrul din Arad și s-a oferit să-mi fie ghid timp de două zile pentru a admira frumusețea Aradului. Eu fiind un tip manierat, nu am putut refuza această ofertă tentantă. Din acest motiv am întârziat cu două zile la întâlnirea cu părinții mei.

 Primit 4 octombrie 2018,

rezervat pentru un viitor volum, antologii, serie nouă, diversitate.

PATUL - UN GÂND VENIT DIN NEANT

Nu de multă vreme, un gând misterios, venit din neant, mă îndeamnă să scriu un eseu nu despre o temă interesantă ci despre un obiect banal de mobilă, este vorba despre obișnuitul pat pe care ne culcăm în fiecare seară.

 În vederea abordării acestui subiect, am pornit marcat de un sentiment de neîncredere și cu teama că nu voi reuși să scot acest obiect banal din anonimat. Căutând să găsesc o cale care să mă ajute să ies din această incertitudine, mi-am amintit de cartea ”Inteligența materiei”, scrisă de omul de știință Dumitru Constantin Dulcan. Forțând un pic nota, am decis să nu-i acord totuși patului o anumită inteligență, ci să-l consider un martor prezent, dar nevorbitor în relația lui cu omul. Cert este faptul că încă din clipa în care ne naștem și până în momentul în care părăsim această viață, suntem mereu într-o strânsă comuniune. Prima întâlnire cu acest obiect indispensabil, este atunci când, imediat după ce mama ne-a născut, pentru scurt timp, împărțim același pat și tot în el, mama ne servește primul nostru meniu, lăptic de la pieptul ei.

PATUL FAMILIEI

Pentru câteva zile pruncul este despărțit de mamă, el fiind dus într-un salon cu mai mulți bebeluși, unde fiecare are pătuțul lui, însă de câteva ori pe zi este adus din nou mamei pentru a fi hrănit. Aici, în patul mamei, bebelușul simte căldura, dragostea și ocrotirea ei, aici este mai liniștit și fericit decât în pătuțul din salonul comun cu ceilalți nou născuți. Simțind lipsa mamei și crezând că este abandonat, el devine agi­tat și crede că prin plâns o poate aduce înapoi. Legă­tura aceasta miracu­loasă între mamă și copil, este întâlnită la toate ființele care nasc pui vii. Cred că fiecare dintre noi, mer­gând pe stradă, am întâlnit pui de pisică sau de câine, care plâng cu disperare pentru că au fost părăsiți sau pierduți de mamele lor.

PATUL COPILĂRIEI ȘI AL ADOLESCENȚEI

Odată cu trecerea timpului, patul ne rămâne mereu alături în toate etapele vieții, începând cu copilăria, adolescența, maturitatea, perioada activității și angajării sociale, urmată de bătrânețe și se încheie odată cu moartea.

În copilărie, patul este martor la toate năzbâtiile specifice acestei vârste, și atunci când copilul vine la culcare acesta se contopește cu totul în patul său, căzând într-un somn adânc și odihnitor. Dar de foarte multe ori, dimineața când ceasul anunță că trebuie să se trezească pentru a mer­ge la școală, trezirea o supor­tă ca pe cel mai mare supliciu, rugându-și părin­ții să-l mai lase puțin să doarmă. Patul ar fi bine­voitor, însă părinții sunt cei care hotărăsc, iar ei sunt de cele mai multe ori de neînduplecat. La frumusețea și inocența vârstei copilăriei, este prezent și nelipsitul său prieten, patul.

Putem afirma fără să riscăm a fi contraziși, faptul că vârsta copilăriei și cea a adolescenței sunt cele mai frumoase etape din viața noastră, prima este frumoasă și pură, cea de-a doua este frumoasă și plină de romantism. După terminarea cursurilor, copii își acordă un timp generos și pentru a se juca împreună cu ceilalți copii. Aici se stabilesc noi prietenii, se formează tabere în special la jocurile sportive, uneori se ceartă, însă frumusețea este faptul că, la terminarea jocului îi putem vedea pe beligeranți mergând spre casele lor cuprinși după umăr, fericiți, obosiți și în mod sigur flămânzi. După servirea mesei gătită de mama, ziua se încheie cu un somn adânc oferit de nelipsitul său prieten de noapte, patul. Daca ne întrebăm de ce la copii cearta nu durează în timp și de ce între ei nu se instalează sentimentul de ură, așa cum se întâmpla la noi oamenii maturi, explicația este aceea că, copii la această vârstă sunt imuni față de sentimentul urii.

Adolescentul în perioada pubertății, se confruntă cu transformări importante atât din punct de vedere fiziologic, dar și mintal, el începe să se privească pe sine dar și pe cei din anturajul lui cu o altă optică. Când avansez cuvântul adolescent îi am în vedere atât pe băieți cât și pe fete. Există din partea lor o atenție sporită față de ținuta personală, sunt mai îngrijiți și mai atenți în comportamentul lor față de cei din jur, dorind să-și manifeste cât mai mult personalitatea. Dacă până acum pentru băieți, fetele nu erau decât simple colege de clasă, acum sunt mai interesați de aspectul fizic al fetelor, a modului cum se îmbracă dar și cât de plăcute reușesc să fie în anturajul colegilor. Aceeași situație se întâmplă și în tabăra fetelor. În acest context în clasă, între unii băieți și unele fete încep să se înfiripeze anumite simpatii. Acesta este momentul în care năbădăiosul Cupidon începe să se joace cu arcul, lansând săgețile sale în diferite direcții. Cei atinși de săgeată, încep să simtă pentru prima dată un sentiment miraculos, botezat cu numele IUBIRE. Chiar dacă în viață, o persoană poate să treacă prin mai multe iubiri, unele dintre ele sunt uitate, însă niciodată prima iubire. Acest sentiment sublim, rămâne întipărit definitiv în sufletul și memoria noastră și toată viața trăim cu nostalgia acelor clipe minunate. Adolescentul care este cuprins de acest sentiment înălțător, devine romantic, visător și mai interesat de literatură. Începe să compună singur versuri sau scrisori de dragoste pentru ființa iubită. Ferindu-se de părinți pentru a nu afla despre sentimentele lui, el se refugiază în pat, singurul martor care nu-l poate trăda.

În aceste momente, patul se găsește în trei ipostaze: cea de muză, de martor și în final tovarăș de somn cu tânărul îndrăgostit.

PATUL NUPȚIAL

Patul nupțial este cel de al treilea pat fericit alături de cei doi tineri căsătoriți, după cel al copilăriei și al adolescenței. El îndeplinește această misiune doar o singură noapte, atunci când doi tineri care se iubesc doresc să-și oficializeze iubirea lor, întemeindu-și propria familie.

În această noapte tinerii au ocazia să-și manifeste cele mai frumoase sentimente de iubire, tandrețe și dăruire, punând astfel prima cărămidă la o căsnicie durabilă și feri­cită. După această noap­te patul nupțial predă ștafeta către patul în care vor conviețui proaspeții căsătoriți, neuitând să includă și toate senti­men­tele de iubire trăite în prima noapte. Nu am greșit numind patul nupțial un pat al fericirii, deoarece în majoritatea cazurilor așa și este. Uneori însă in noaptea nuntii se poate produce și un incident neplăcut, el este posibil atunci când mireasa deși a asigurat pe viitorul soț că ea este neprihănită dar realitatea demonstrează contrariul. În această situație sunt posibile două scenarii:

• Proaspeții căsătoriți se ceartă pe acest subiect și nu reușesc să găsească o soluție pentru a merge mai departe și decid să se despartă.
• A doua cale este aceea în care mirele are puterea să treacă peste cele constatate considerând că iubirea pe care i-o poartă partenerei este mai importantă decât acest amănunt. El hotărăște să nu-i spună soției și decide ca în viitor să țină acest secret numai pentru el. Ne putem pune întrebarea de ce nu a ales calea de a discuta incidentul cu soția lui și să continue căsnicia mai departe. Două sunt motivele; un secret cunoscut de două persoane nu mai este secret, cu timpul el va fi aflat și de o a treia persoană. Al doilea motiv este acela că, soția lui ar fi trăit cu această traumă toată viața, fapt care ar fi influențat în rău mersul căsniciei. Un astfel de bărbat merită titlul de mare bărbat. În această ultimă variantă, cu ceva emoție patul devine și el fericit deoarece totul s-a rezolvat, după o decizie înțeleaptă a mirelui.

PATUL BOGATULUI ȘI CEL AL UNEI FAMILII OBIȘNUITE

• Patul omului bogat este în poziția cea mai privilegiată și mă refer în primul rând la faptul că, el este construit din cele mai bune și mai scumpe materiale, precum lemnul de cedru, ulm, nuc, cireș, stejar, mahon, etc. Și dacă la construcția lui se mai folosesc diferite sculpturi el pe lângă un obiect de mobilă excepțional tinde să se apropie de o lucrare artistică. Patul poate fi îmbrăcat cu cea mai scumpă și fină lenjerie. Întreținerea lui zilnică, cade în sarcina cameristei sau valetului. Din prezentarea făcută se poate trage concluzia că atât proprietarul cât și patul său trăiesc o fericire perpetuă. Pentru unii dintre ei poate fi adevărat, însa mai sunt și unele excepții datorate în primul rând banilor, care influențează în mod negativ caracterul uman al bogătașului. Cele mai expuse sunt persoanele care lucrează în mediul artistic precum unii cântăreți sau actori, care cad în patima beției, a desfrâului și a consumului de droguri. Unii dintre ei cheltuiesc sume enorme pentru a scăpa de aceste vicii, alții se îmbolnăvesc de Sida, alții aleg calea suicidului. Este suficient a menționa doar două nume arhi - cunoscute și anume: Michael Jackson care a murit încă tânăr de o supradoză de droguri și cel al lui Freddie Mercury care a murit de Sida fiind încă tânăr. Cu toate că acești doi magnifici cântăreți au avut averi fabuloase ei totuși au trăit o viață nefericită și au avut parte de un sfârșit tragic. În acest context, putem afirma că nefericirea stăpânilor sa transmis și paturilor în care ei au trăit.
• Patul unei familii obișnuite este construit din materiale simple, precum scândură de brad, tei sau stejar și de cele mai multe ori el este confecționat chiar de proprietar după pricepere și în funcție de numărul membrilor de familie. Acest pat este avantajat față de patul bogătașului, pentru că el primește in timpul construirii o parte din sufletul său, având grijă ca el să asigure tuturor membrilor odihna necesară refacerii forțelor pentru ziua următoare. Pentru o familie obișnuită, preocuparea principală este sănătatea familiei, aportul fiecărui membru la îndeplinirea activităților legate de munca câmpului, li a treburilor gospodărești. Aici banul nu constituie preocuparea principală așa cum se întâmplă în familia bogatului, el vine ca o recompensă pentru munca istovitoare pe care depus-o într-o anumită perioadă. De aceea la această familie banul este chivernisit cu grijă pentru a satisface nevoile familiei și pentru a o face fericită. În cuvântul fericire includem și aportul patului pentru odihna tuturor membrilor de familie. Exemplul menționat mai sus pentru o familie de la sat, se regăsește și la familia de la oraș, bineînțeles cu specificul traiului urban. Există totuși și anumite caracteristici mai pregnante la țară față de oraș și anume: păstrarea tradiției strămoșești, sunt mai credincioși, au o comunicare mai bună în sânul familiei, un respect nealterat față de cei din familie, dar și față de consăteni. Copii sunt educați de mici să îndeplinească anumite munci gospodărești, sunt învățați să se mulțumească și cu un trai mai modest. În concluzie ei sunt mai bine pregătiți pentru viață.

PATUL MORȚII

Am avut o anumită reținere pentru a scrie despre patul morții, deoarece sună sinistru, dar m-am gândit că și el va face parte din viață, până atunci când misiunea noastră pe această planetă se va încheia. Printre principalele cauze care duc la decesul unei persoane putem menționa următoarele:

• Decesul survine în urma unui accident: de mașină, tren, avion, vapor, etc. În această situație nu putem vorbi de patul morții, deoarece el nu este prezent.

 Decesul în urma unei crime este cea mai detestabilă moarte deoarece ea este săvârșită voit de o ființă umană împotriva unei alte ființe umane. Această crimă poate avea loc chiar în patul victimei, el este martorul acestei oribile fapte. Patul poate însă să fie de folos anchetatorilor prin urmele lăsate de către criminal și impregnate în el. Aceste urme pot ajuta la prinderea făptașului.

• Decesul unei boli incurabile sau a bătrâneții. Cel al unei boli incurabile survine de obicei după o lungă și grea suferință care afectează în primul rând bolnavul, dar și pe membrii familiei. Din cauza suferinței insuportabile mulți bolnavi se roagă la Dumnezeu să-i cheme la el, dar hotărârea nu este cum vrea omul, ci cum vrea Domnul. Și în acest caz patul este martorul tăcut a tuturor suferințelor trăite de bolnav și de familia sa.
• Condamnarea unui criminal la moarte. În acest caz el este singurul care își cunoaște data, ora, locul și metoda prin care va muri. Acest fapt nu este un privilegiu ci din contra o intensificare a suferinței pe care o trăiește pentru fapta comisă. Ar fi deosebit de interesant daca patul ar putea povesti despre toate frământările prin care trece condamnatul înainte de execuție. Despre condamnarea la moarte sa scris și vorbit extrem de mult, opiniile fiind împărțite în două tabere: una pro și alta contra. Eu mă regăsesc în cea de a doua categorie din următoarele motive: 1.condamni un om la moarte pentru crimă, dar cei care îl execută pe el nu săvârșesc la rândul lor o crima? Pe ei cine îi condamnă? 2.Cred că o condamnare la executarea unei pedepse cu închisoare pe viață, criminalul ar suferi mai mult. Omorându-l îi facem un bine scurtându-i suferința. 3. Învățătura creștină ne spune că singurul judecător al vieții și morții este Dumnezeu. El nu ne îndeamnă la crime ci la iertare și iubire, să nu ne substituim noi în judecători ai vieții și morții în locul lui Dumnezeu.

ÎN LOC DE CONCLUZII:

• Iubiți-vă patul, el este cel mai bun prieten, în fiecare dimineață noi îl părăsim, iar el seara ne așteaptă cu brațele deschise pentru a ne odihni. Amintiți-vă de momentul în care vă întoarceți din concediu unde ați dormit în paturi mult mai frumoase, cu toate acestea când ajungeți acasă spune-ți cu bucurie: nicăieri nu este mai bine decât în pătuțul meu!
• Nu tânjiți după patul vecinei sau vecinului, mai ales dacă el se găsește la un etaj superior și nu aveți cu dvs., o parașută ca să vă salvați.